Eu sunt optimist. Nu de genul să încep articolul ăsta cu … vaaai, pentru miile de vizitatori care au dat buluc la mine pe blog în perioada asta de vreo 10 zile în care n-am mai scris nimic, îmi pare rău, dar de acum înainte o să scriu de şpe ori pe zi. Nu. Mai degrabă, sunt optimist în stilul în care încă mai sper că şi cu pauzele astea de scriere, cei care sunt interesaţi vor mai reveni pe la mine.

Acum, să o luăm de la început, cu ceea ce înseamnă optimismul.

Deja mi-a cam tăiat din elan. Vroiam să încep prin a scrie că sunt un optimist aproape convins, dar partea aia cu lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile parcă mi-a mai tăiat din aripioare. Chiar aşa nu sunt. Totuşi, în general, îmi place să văd partea plină a paharului. Funcţionează probabil şi faza cu umplerea paharului, astfel încât partea plină să fie jumătatea aia mare. Mă gândeam să dau un exemplu. (more…)

Cu toate că insistenţa reprezintă în anumite cazuri chiar o condiţie de bază a succesului, pentru mine, pe total, exeperienţele în ceea ce priveşte insistenţa sunt majoritar neplăcute. Nu vreau să detaliez prea mult nici cu cine se învecinează (nesimţirea, indolenţa, perseverenţa, consecvenţa, prostia etc), nici cum grădina lui Dumnezeu este mare dar mulţi au sărit gardul. Vreau doar să surprind câteva tipuri de insistenţă.

Insistenţa profesională

Sunt anumite cazuri când văd persoane insistente cu motive bine determinate, care-ţi urmăresc obiectivele şi folosesc insistenţa pentru a dărâma anumite bariere în drumul lor. Pe de altă parte, tot aici cred că se încadrează şi insistenţa aia cronică, pe care eu o asimilez agenţilor de vânzare. Hopa,  am încă o prejudecată.  Îmi aduc aminte o fază cu un agent de asigurări, de fapt o agentă, care teroriza acum ceva ani un fost coleg de servici. Râdeam cu toţii de el cum încerca să scape de ea şi nu putea. La început mai discret, apoi pe faţă, dar totuşi nu reuşea.  Era iarnă, dimineaţă. Îl sună. Disperat, aruncă telefonul. Răspund eu şi tipa nu îşi dă seama că vorbeşte cu altcineva. Eu zic ceva de genul… dar chiar nu vă daţi seama că nu aveţi şanse să îmi vindeţi pachetul ăsta de asigurări după atâtea refuzuri şi insistenţe? Ea, răspunde ceva asemănător cu …insistenţele m-au dus departe, nu pot să accept un refuz. Atunci îmi pică fisa şi îi spun că probabil are dreptate. Îmi spune că vrea să ne întâlnim în persoană pentru a-mi detalia “avantajele” ofertei. Nu avea birou, deci trebuia să ne întâlnim undeva în centrul oraşului. Stabilim întâlnirea peste o oră. Evident ea este acolo şi din nou evident, eu nu. A aşteptat vreo 20 de min şi sună. Colegu’ pasează telefonul, eu: da, scuze că nu am ajuns, mai durează vreo 25 de minute e ok? Ea: binenţeles, vă aştept. Nu vreau să te plictisesc aşa că îţi imaginezi repetarea acestei situaţii de vreo 3 ori, după care la ultimul apel îi spun că nu mai pot să ajung. Asta era deja enervată şi-mi spune că aşa ceva nu este posibil, blablabla bla şi închide telefonul. Succes. Colegul îmi dă o bere că a scăpat. A doua zi dimineaţa primeşte un telefon… Deci tipa era bolnavă cronic de insistenţă. Boală profesională probabil. (more…)

Deja mă gândesc cum cel puțin jumătate din cei care au ajuns până aici aveau deja în minte altceva, nu subiectul despre care vreau să-ţi spun. Trecând peste nuanţa de spam anterioară, să revin la subiectul iniţial: indiferenţa faţă de sex. Am tot auzit la mai multe cupluri care aşteaptă un copil că nu cotează ce e, sănătos să fie. Cu cea de-a doua parte, sunt total de acord, dar cu prima nu prea pot. Adică vorba aia, când îţi cumperi un obiect neînsemnat te uiţi la toate detaliile, compari variante etc., iar când vine vorba despre cel mai important lucru din viaţa ta poţi fi indiferent(ă)? Nu, nu prea pot să cred. Nu mă refer aici la excepţiile nefericite, adică la copiii făcuţi din întâmplare şi cei care, în percepţia părinţilor devin o povară dinainte de a se naşte. Pentru ăia, probabil că sexul copilului este într-adevăr ceva indiferent. (more…)

Să definesc de la început perimetrul discuţiei. Mediu corporatist. Targeturi, sau mai bine zis ţinte, obiective, că d-aia am blog în limba română. Criză. Presiune pe costuri. Şi înainte de criză, la deviaţii negative de la obiective, clar sunt necesare planurile de acţiuni corective, responsabili, termene etc. Normal. Acum, cu criza şi mai şi. Ultima noutate pe care am auzit-o însă, dacă ieşi bine, trebuie să dai explicaţii. Explicaţia pe care am auzit-o pentru cerutul explicaţiilor :) este că dacă ai ieşit bine, foarte probabil nu este pentru că ai avut eficienţă şi ai realizări mai bune decât planul. Nu. Surpriză. Planul a fost prost. Am învăţat şi eu câte ceva în viaţa asta, și teorie, și practică. Aș putea spune că unele chestii le-am chiar studiat, şi totuşi nu pot să mă abţin să nu zic: mă laaaaaşiiii? Nu că n-ar exista planuri proaste, dar câtă vreme planul este făcut pe baza unor premize, a unor conexiuni şi calcule verificate, probate de realitate etc, cât de greu să te zdruncine criza ca să nu mai ştii în ce parte acţionează gravitaţia? (more…)

Am venit  de la servici  în jur de şapte. Am parcat maşina şi când am ajuns în faţa uşii de la bloc am observat în geam că în spatele meu mai veneau nişte vecini. Aleea de la intrare nu cred că are mai mult de 7 metri, aşa că nu a durat mai mult de 5 secunde să ajungă la uşă, cred. Ne-am salutat, mi-au mulţumit că le-am ţinut uşa deschisă şi am plecat mai departe. O fază normală, nimic surprinzător, nu?

Am urcat pe jos cele două etaje, că asta ar fi printre puţinele exerciţii fizice pe care le-am mai făcut zilele astea (în afară de cărat cumpărături) şi am ajuns acasă. Pe trepte mă gândeam totuşi ce însemnă gestul meu. Nimic, dacă îl iei ca atare. Dar, cred că astfel de gesturi de politeţe, oarecum rudimentară, le fac de 4-5 ori pe zi, deci cam 25 de secunde pe zi. Nimic relevant. La nivel de un an înseamnă două ore şi jumătate. Luând în calcul că nu le-am făcut de când m-am născut, să zicem că am început pe la 15 ani, şi că mă opresc pe la 65, ar fi 50 de ani, deci 125 de ore, adică 5 zile şi ceva. Hm nu este chiar aşa de mult. Şi nu, nu vreau să mor la 65 de ani, poate chiar o să trăiesc mai mult, dar mă gândesc că ramolindu-mă o să uit de politeţuri d-astea. O să-mi ia un sfert de oră să trag un pârţ. (more…)