Prin timp şi lume

Zurich, Elveţia, aeroport. Am ajuns mai repede decât mă aşteptam. Taxiul de la fabrică (Neuenburg-Germania) a ajuns cu ceva întârziere, adică se făcuse deja 18 şi 31 când mi-a deschis portbagajul, şi fusese aranjat pentru 18.30. Nemţii ăştia sunt câteodată chiar enervanţi. Acum îmi iau şi eu pauza globalizată: român în aeroport elveţian, scriind pe un laptop probabil fabricat în China, ingurgitând o bere olandeză la o masă cu un englez aşteptând zborul spre Barcelona. Nu am mai scris de ceva vreme datorită perioadei mai tulburi prin care am trecut la servici, perioadă care mi-a cam luat ceva ani din viaţă, dar cum sunt nemuritor, n-ar trebui să fie nici o problemă.

Culmea culmii, în momentul când am realizat că această perioadă critică va fi muuult mai lungă decât mi-am închipuit eu la început, m-am liniştit. Nu poţi fi crizat în permanenţă, criza devine o normalitate, stabileşte un nou standard, un nou „normal”, aşa că linia se ridică puţin mai sus şi trebuie să continuăm.

Nu cred că lipsa timpului este chiar motivul real al pauzei de scris, de fapt, lipsa energiei şi a motivaţiei cred că ar fi mai degrabă motivul real. Acum am ceva timp şi nimic mai bun de făcut. Dacă aş fi fost acasă, clar că aş fi preferat să mă joc cu ăla mic, să ţin mâna pe burtica lu’ mami care face spectacole seara, să mă enervez că nu vrea piticania să mânânce sau să facă la oliţă, să citim poveşti înainte de culcare, cu toate că principalul personaj din audienţă nici nu mă bagă în seamă, să rămân cu ochii beliţi la TV pe un post de desene animate chiar şi atunci când copilul a plecat de mult din sufragerie, să facem băiţă după ce avem recitalul consecvent-perseverent bae-bae-bae-bae-bae-bae de spemii de ori pronunţate cu cea mai mare inocenţă papagalicească pur şi simplu adorabilă.

Şi am ajuns acum singur într-un aeroport plin de lume, ăştia vin şi pleacă de la masa unde stau, primul a fost un englez sau ceva de genul ăsta. A supt o bere în 23 de secunde şi a plecat. Omul se grăbea, na, e aeroport. După aia au venit doi tineri, un cuplu. Aş fi zis ceva marocani. Vorbeau spaniolă, probabil o să fim colegi de zbor în câteva minute. Au plecat şi acum au venit două asiatice. Toţi întreabă politicos dacă se pot aşeza, cu toate că stau pe o canapea, cât mai departe de masă şi pe un colţ ca să fie clar că oricine se poate aşeza la masă fără probleme.

Devine evident faptul că scriu doar ca să treacă timpul, nu am nimic special să spun, nici chiar după atâta timp de când nu am mai scris. Hmm, bunul simţ îmi spune să mă opresc aici. Pe curând.