Cu capul peste nori

Ştiam eu că am mai scris pe tema asta, şi am şi găsit articolul. Ce frumos ziceam atunci că nu zbor prea des. Da, ce vremuri. Aş minţi să zic că nu-mi place cât de des călătoresc cu avionul, dar la fel de adevărat este că un zbor înseamnă să fii departe de familie, iar asta este partea naşpa a ecuaţiei.

Acum călătoresc mai des, mult mai des decât înainte. Să nu zic săptămânal, să zic trei din patru săptămâni, că mă simt mai bine.  În statisticile de la Miles&More (Lufthansa, Austrian etc.) am văzut că de la începutul anului şi până acum, deci cam în jumătate de an, am zburat pe o distanţă de aproximativ 70.000 km, cu un timp cumulat în avioane de 5 zile, 2 ore şi 45 minute. Distanţa cică este echivalentul a aprox 1.7 ori înconjurul pământului sau 18% dintr-un zbor până la lună, deci mai am ceva…

Cu toate că strălucirea de la început s-a opacizat, iar zborul în sine echivalează cu o navetă cu rata de la ţară la muncă, plăcerea este aceeaşi când avionul trece peste nori şi totul este însorit, e ceva deosebit. Astea sunt făcute ori între Rusia şi Cehia, ori între Cehia şi România, pe unde am fost săptămâna trecută. Am făcut şi una în care treceam pe lângă un curcubeu, dar din păcate, datorită geamului cred, şi a faptului că nu era aşa intens, nu se observă bine. Între nori este chiar mirific, peste ei este senin, senin, senin, senil, senil…