În aer, în nori

Am precizat în aer cu capul în nori pentru că există foarte bine şi varianta pe pământ cu capul în nori şi nu neapărat datorită unui gât de girafă gigantică. De mai multe ori mi-a trecut prin cap pur şi simplu să scriu ce simt când zbor. Ei bine nu, nu zbor eu ca persoană că eşti pe pauzamea.ro nu pe superman.ro, vorbesc de călătoria cu avionul. Nu călătoresc foarte des cu avionul, acum a fost doar o coincidenţă că două săptămâni la rând a trebuit să o fac. În general, cred că o frecvenţă de o călătorie la trei sau patru luni ar cam descrie binişor profilul meu aerian. Cel mai mult îmi place la treaba asta faptul că treci deasupra norilor, unde tot timpul este soare. Evident fapt, dar totuşi greu de conştientizat mai ales în zilele când este innorat şi plouă sau ninge. Atunci îmi place cel mai mult să zbor. La sol atmosfera este mohorâtă de nu-ţi vine să faci nimic, dar după vreo două mii de metri altitudine, iese soarele şi totul pare mai vesel.

Îmi aduc aminte de prima călătorie cu avionul. Era 1990, primul an după revoluţie, când eram în clasa a şaptea şi am plecat cu un grup de elevi în Franţa. Nu zic motivul ca să nu zici că mă dau mare. Ai mei erau destul de stresaţi din câte îmi aduc aminte. La aeroport m-au dus ai mei cu maşina noastră, Skoda 120L albă, d-aia cu faruri dreptunghiulare. Mamă ce mi-a plăcut mie maşina aia, era străină, de import, cum se zicea p-atunci. Aşa, am ajuns la aeroport, pupături, plânsete de mame etc. Nu-mi aduc aminte cum era atunci organizat Otopeniul, dar ştiu că trecusem de o primă fază de control după care în spate s-a creat ceva învălmăşală. Când m-am întors, ce să văd? Mama fugea cu borseta mea în mână şi, după ea, vreo doi miliţieni-vameşi sau ce pana mea erau. Oricum, mama i-a făcut. Incredibil, că e mică, adică ceva de genul doi la metru. Să zic 1.5m bucata, hai. Oricum şi-a atins scopul, adică să-mi aducă borseta, în care nici măcar nu ştiu ce era, în afară de nişte bani, că paşaportul şi biletele erau la profa însoţitoare a grupului. După asta îmi amintesc că eram în avion, elevi între a V-a şi a XII-a care aveau la activ un an de la revoluţie. Pionieri ce mai, ca să nu zic comunişti în miniatură că sună cam ciudat. Aşa, deci, ne aşezăm pe scaune. Eu nimeresc lângă unul mai mare, cam a X-a parcă. Nu-mi aduc aminte care era legătura lui cu aeronautica, dar avea pe cineva în familie care era din domeniu, parcă. Aveam şi eu câteva (zeci) de modele de avioane/planoare la activ la clubul elevilor la aeromodelism, dar nu se punea cu ce ştia colegu’. Decolăm. Ăsta cu ochii beliţi pe geam bolborosea ceva de flapsuri sau cum le-o zice la chestiile alea care se mişcă la capătul aripilor. Alea erau orientate în jos, iar colegu’ insista sus şi tare că dacă nu le îndreaptă o să ne prăbuşim. Situaţia degenera în rândul mini-pasagerilor destul de repede, aşa că a venit o însoţitoare de bord şi ne-a liniştit, spunându-ne că pilotul ştie ce face, că are mii de zboruri la activ şi că nu este nici un pericol. Ne-am liniştit. Nu am avut nici un fel de greaţă, mi-era teamă pentru că era totuşi primul zbor, era ceva nou, necunoscut şi eram un copil. Din câte îmi aduc aminte, teama de ceva necunoscut, necontrolabil este ok din punct de vedere psihologic, în anumite limite şi cred că eram p-acolo.

Au urmat o câteva călătorii de vacanţă, iar acum, majoritatea zborurilor sunt pentru servici. Mare şi diferenţa dintre zboruri, doar luând în calcul motivul pentru care călătoreşti. Când pleci în vacanţă totul este roz. Aeroport roz, avion roz, zbor roz. Când pleci din motive de servici, mai ales dacă pleci oarecum împotriva voinţei tale, cu morcovul în acel loc, cu iepuraşul după morcov, vânătorul după iepuraş, decorul, adică pădurea, şi ea inclusă, rozul se transformă într-o culoare chiloţie, prea-purtată şi puţin jegoasă, cu mai multe nuanţe ducând spre un maron-gălbui. Înţelegi aluzia. Şi atunci cam totul se schimbă: aeroport de c*cat, că nu găseşti o priză să încarci flaşneta de laptop, linie aeriană de c*cat, că au probleme tehnice, anunţă prin staţie că întârzie din probleme tehnice, iar echipajul de la bord te anunţă că întârzierea este datorată condiţiilor meteo nefavorabile la destinaţie, însoţitoare de bord crăcănate, cu curul mare şi zâmbet fals. Ăăă, da, acum când scriu sunt în avion,  plecat cu probleme de servici, iar ce am scris are foarte mare legătură cu realitatea. Adică este realitatea. Hai că începusem să mă enervez. Să revin la ideea de la care am plecat.

Ce simt când zbor? Un sentiment de înălţare. Hehe. Da, să vezi norii de sus este foarte frumos. O frumuseţe fragilă care în acelaşi timp te face conştient şi de riscurile asociate. Adică îmi aduc aminte ultima oară când am picat pe gheaţă. Cel mai înalt fir de păr a căzut de la un metru şi vreo şaptezeci de centimetrii şi m-a durut c*rul destul de tare. Mă gândesc că dacă pic de la zece mii de metri, nici nu mai poate fi vorba de c*r…

Ce mai simt? Un fel de privilegiu. Adică, ok, zborul cu avionul a devenit foarte accesibil, dar totuşi, nu sunt chiar aşa de multe persoane care călătoresc cu mijlocul ăsta de transport. Are un iz de privilegiu. Părerea mea.

Ce ar mai fi? Turbulenţele, în afară de o singură experienţă, nu m-au afectat deloc. Teoria pe care merg este că n-am de ce să-mi fac probleme câtă vreme zbor în plan orizontal şi zdruncinăturile nu sunt mai mari decât cele din fiecare dimineaţa de pe drumul spre servici. Haaahaaa. Păi când s-o zgâlţâi avionul cum face maşina mea prin gropile de la ieşirea din Ploieşti spre Târgovişte, no, apăi amu îi grav, cum zice ardeleanul.

Aşa şi am uitat de sentimentul de la decolare. Păi acceleraţia aia chiar e interesantă. În tinereţe am mai avut şi eu ceva probleme cu viteza, acum m-am liniştit, aşa că decolările sunt singurele momente cu acceleraţie serioasă pe care le trăiesc. În vremurile mai de demult, când scria şi pe maşina mea RS, de la Rally Sport, iar pedala de acceleraţie nu era ca o linguriţă de desert, ci ca un portavion pe care nu ai cum să nu-l nimereşti, acceleraţia era un sport zilnic. Destul de costisitor îmi aduc aminte, că până băgam a treia parcă se vedea cum scade acu’ de la benzină. Era şi ăla un fel de zbor, doar că la foarte joasă altitudine. Nu-mi plăcea neapărat viteza, adică doar o dată am condus cu aproape 190KM la oră cu roţi de 14 puse pe dotare de 13 (care face viteza reală primeşte o bere), dar îmi plăcea acceleraţia. Aia de la viteza-ntâia până la a treia, pe curba de putere, cu schimbare optimă. Eh, a trecut. Şi eu vorbeam de altceva, de zbor.

Mai simt siguranţă. Da, siguranţă, când stau să mă gândesc cât de bine sunt organizate toate lucrurile şi compar cu condusul maşinii pe meleaguri mioritice, unde nu trebuie să şti să conduci, trebuie să şti să te fereşti de alţii.

Cam asta ar fi, am scris cam mult pentru ce-mi propusesem că nu-mi place să te plictisesc cu articole lungi. Zi-mi şi tu ce simţi când zbori.