Cu toţii îşi aduceau aminte despre Dl. Bun Simţ. Fusese o persoană deosebită. Nu a supărat pe nimeni, dar asta nu înseamnă că şi-a petrecut viaţa făcându-le tuturor pe plac, nu. Când a fost cazul şi-a spus părerea într-un mod categoric, sincer, franc, deschis, păstrând ceea ce l-a definit pe întreaga sa existenţă: bunul simţ. Se întreba în ultimii lui ani de viaţă dacă nu cumva a ajuns şi el să spună că… Domnule, pe vremea mea, exista bun simţ… la fel cum spuneau cei mai în vârstă atunci când el era copil. Şi poate da, dar totuşi nu. Încă mai existau tineri cu bun simţ, tineri cu aparent bun simţ, tineri fără bun simţ şi exemplare ale rasei umane fără nici o legătură cu bunul simţ. Cu fiecare generaţie care avea să apară, viaţa lui se scurgea puţin câte puţin. Ar fi preferat să se piardă brusc, dar totuşi mai erau unii care-l ţineau în viaţă, iar el nu avea cum să le întoarcă spatele şi pur şi simplu să moară. Le datora măcar atât.

A tot citit, învăţat, cum că ar fi trebuit să se schimbe, să înţeleagă prin bun simţ şi altceva, cum ar fi metodele şi tehnicile noi de comunicare, acelea prin care alegerea canalului este chiar mai importantă câteodată decât subiectul comunicării în sine, aroma de PR şi gustul înţepător al tehnicilor de vânzare, dar nu. Nu erau pentru el. Domnul Bun Simţ era conservator. Nu atât de conservator încât să fie ignorant cu vremurile lui, dar nici monden doar de dragul zilei ce va să vină.

Dacă ar fi avut ocazia, ar fi citit şi partea de blog a sferei pe care o contempla zilnic şi sigur ar fi găsit un echilibru între dispute, certuri de doi lei şi alte păreri mai apropiate de gustul său, ascunse în gânduri electronice fugare. Ar fi fost probabil de acord că există o artă de a trăi, ar fi văzut că pentru el au existat şi pseudo-pledoarii scrise mai demult, ar fi găsit cum este văzut de mai departe şi cum  şi-ar regăsi calităţile căutate pe bloguri subiective, ar fi concluzionat probabil că nu ar fi avut şanse în politică, ar fi văzut că sunt încă tineri care ţin la el şi au dorinţa de a-l ţine în viaţă, ar fi meditat la faptul că este poate mai mult un stil de viaţă decât o atitudine.

Cum îl recunoşti pe Dl. Bun Simţ şi ce faci tu ca el să nu moară? Spui te rog când ceri ceva şi mulţumesc la sfârşit, pui telefonul pe vibraţii în autobuz, vorbeşti în şoaptă pentru a nu deranja, aştepţi să coboare lumea din metrou înainte să urci, laşi comentarii cu bun simţ pe unde treci, respecţi spaţiul personal al celorlalţi? Ce faci? Ce facem? Nu-l putem lăsa să moară.