România, româneşte

În afară de transhumanţă, care ne(-a) caracterizat într-un mod distinctiv, avem cred în faţa străinilor care vin sau pleacă din România şi un mare talent de a le ura bun venit, sau la revedere, după caz, prin miraculoasa prestaţie a Aeroportului Internaţional Otopeni. Astăzi, de exemplu, au avut un spectacol destul de reuşit. În deschidere, băieţii de la controlul bagajelor. Diafani domnule. Păcat că străinii nu aveau titrare şi oricum, traducerea şi adaptarea ar fi dat o grămadă de bătăi de cap celor responsabili. Dintre deliciile oferite gratuit: 

– Dă bă o cutie’ncoa! 

– De care? Ia vezi, asta e bună? 

Asta în condiţiile în care au un singur tip de cutie pentru controlul bagajelor. O stibabilă vameşă sau ce o fi, către o pasageră care a bipăit la aparatul de control metale: 

– Duceţi-vă înapoi şi puneţi pantofii pentru control. Pasagera: 

– English, please. Vameşa: 

– Înapoi cu pantofii la control. 

Până la urmă o colegă a vameşei a rezolvat mândră situaţia: 

– Go back. 

Şi după aia s-a blocat dar a continuat într-o engleză mutească să-i arate că avea ceasul la mână, un fel de ceas cu cuc şi brăţară de metal, care probabil a iritat aparatul de control. 

În episodul următor este aşteptarea avionului. În acest timp, oamenii de ştiinţă din aeroport au reuşit cu succes încrucişarea forţată a lui Duffy Duck şi Donald. Experimentul larg aplaudat de public a luat forma unei domnişoare care anunţa pasagerii care întârziaseră pentru îmbarcarea la poarta 7. Cu greu am înţeles textul, ce să mai vorbesc de nume. Şi mă refer la textul în limba română, ca să nu crezi altceva. Probabil că a doua parte a anunţului era în engleză. Nimeni nu a reuşit să-şi dea seama. 

Mai apoi, pentru că audienţa era deja încălzită, au venit să culeagă laurii şi constructorii care lucrează la modernizarea aeroportului, modernization, cum scriu ei în engleză. Nu-i puteam vedea, pentru că au avut decenţa să pună un fel de perdea, sau mai bine zis perete de grajd. Starurile necunoscute încă, forţând destul de puternic acele aparatelor care măsoară decibelii motoarelor cu reacţie: 

– Baaaăăăăă, haida hooopa măăăă. Colegul vizat: 

– Haida băăă, ce? E prea mult? 

Probabil că era o conversaţie în cote inginereşti cu paşi de un milimetru, că după aceea s-au pus vârtos pe ciocăneală, dar nu din aia de mai auzi aşa prin blocuri în timpul orelor de odihnă, nooo, treabă serioasă, fier pe fier, şi cu structură modulară de amplificare a undelor sonore, ce să mai, bătutul în calorifer e tiră. Probabil că au montat ţevile alea într-un mod în care amplificarea bocănelilor este maximă, păstrând totuşi într-un mod incredibil acurateţea loviturii originale de ciocan. 

Asta este, românul se naşte şi moare artist! 

Prin timp şi lume

Zurich, Elveţia, aeroport. Am ajuns mai repede decât mă aşteptam. Taxiul de la fabrică (Neuenburg-Germania) a ajuns cu ceva întârziere, adică se făcuse deja 18 şi 31 când mi-a deschis portbagajul, şi fusese aranjat pentru 18.30. Nemţii ăştia sunt câteodată chiar enervanţi. Acum îmi iau şi eu pauza globalizată: român în aeroport elveţian, scriind pe un laptop probabil fabricat în China, ingurgitând o bere olandeză la o masă cu un englez aşteptând zborul spre Barcelona. Nu am mai scris de ceva vreme datorită perioadei mai tulburi prin care am trecut la servici, perioadă care mi-a cam luat ceva ani din viaţă, dar cum sunt nemuritor, n-ar trebui să fie nici o problemă.

Culmea culmii, în momentul când am realizat că această perioadă critică va fi muuult mai lungă decât mi-am închipuit eu la început, m-am liniştit. Nu poţi fi crizat în permanenţă, criza devine o normalitate, stabileşte un nou standard, un nou „normal”, aşa că linia se ridică puţin mai sus şi trebuie să continuăm.

Nu cred că lipsa timpului este chiar motivul real al pauzei de scris, de fapt, lipsa energiei şi a motivaţiei cred că ar fi mai degrabă motivul real. Acum am ceva timp şi nimic mai bun de făcut. Dacă aş fi fost acasă, clar că aş fi preferat să mă joc cu ăla mic, să ţin mâna pe burtica lu’ mami care face spectacole seara, să mă enervez că nu vrea piticania să mânânce sau să facă la oliţă, să citim poveşti înainte de culcare, cu toate că principalul personaj din audienţă nici nu mă bagă în seamă, să rămân cu ochii beliţi la TV pe un post de desene animate chiar şi atunci când copilul a plecat de mult din sufragerie, să facem băiţă după ce avem recitalul consecvent-perseverent bae-bae-bae-bae-bae-bae de spemii de ori pronunţate cu cea mai mare inocenţă papagalicească pur şi simplu adorabilă.

Şi am ajuns acum singur într-un aeroport plin de lume, ăştia vin şi pleacă de la masa unde stau, primul a fost un englez sau ceva de genul ăsta. A supt o bere în 23 de secunde şi a plecat. Omul se grăbea, na, e aeroport. După aia au venit doi tineri, un cuplu. Aş fi zis ceva marocani. Vorbeau spaniolă, probabil o să fim colegi de zbor în câteva minute. Au plecat şi acum au venit două asiatice. Toţi întreabă politicos dacă se pot aşeza, cu toate că stau pe o canapea, cât mai departe de masă şi pe un colţ ca să fie clar că oricine se poate aşeza la masă fără probleme.

Devine evident faptul că scriu doar ca să treacă timpul, nu am nimic special să spun, nici chiar după atâta timp de când nu am mai scris. Hmm, bunul simţ îmi spune să mă opresc aici. Pe curând.

Frânturi de gând

Frântura de gând 1 – Moartea

Acum câteva zile, mai precis duminică noaptea, a trecut în neființă un cunoscut. Din păcate nu pot spune prieten, pentru că ne-am cunoscut destul de puțin. Cu toate astea este unul dintre singurele trei persoane cu care mi-am petrecut câteva zile din viață pe o insulă, aproape ca niște naufragiați. Ceilalți doi sunt fratele meu și cel mai bun prieten. Au fost niște zile deosebite pe care cu siguranță nu le voi uita niciodată și el este cel căruia trebuie să-i mulțumesc, pentru că datorită lui am ajuns acolo.

Dacă ești din Ploiești probabil știi despre cine vorbesc. Nu vreau să scriu numele, chiar dacă nici măcar nu îmi dau seama de ce. Probabil pentru ca să se odihnească în pace. Înmormântarea a fost ieri, cu mașini de poliție și un număr impresionant de oameni. A luptat cu cancerul vreo trei ani, de când l-a descoperit, dar boala l-a răpus până la urmă. A lăsat în urmă multă durere, nici nu vreau să detaliez. Continuă să citești

Pauza reflexului de cultură

Să începem de aici: sunt un incult. Sau cel puțin așa mă consider eu și crede-mă că nu am ştacheta prea ridicată. Ştii emisiunile alea cu întrebări, când vine unul de clasa a V-a şi tot răspunde corect în timp ce tu n-ai nicio idee? Ei bine, eu nu sunt de acord cu scuza că la vârsta lui ştiam şi eu, pentru simplul motiv că aproape sigur nu este aşa. Continuă să citești

Când vreau să fluier, urlu

Am citit de dimineaţă scrisoarea fostului Director General de la Adevărul Holding către colegi, foştii colegi, acum că a fost demis. Nu cunoşteam detalii, nume, nici măcar nu ştiam că Patriciu este patronul trustului. Ştiu, sunt un ignorant şi mă simt bine aşa. Nu îmi plac mondenităţile şi nici detaliile de culise care nu mă ajută în nici un fel, fie ele politice, macro-economice etc.

Oricum, scrisoarea omului mi se pare foarte tare, inclusiv cele câteva greşeli care nu fac altceva decât să pună accent pe factorul emoţional. Din ce în ce mai mult observ cum fuga de comunism ne aduce cam în acelaşi loc, care doar se numeşte altfel. Atunci când presiunea capitalismului depăşeşte o limită suportată de productivitate, eficienţă şi realism, atunci când Excelul devine un mod de business şi de viaţă, în acel moment, „ismul” se păstrează şi „comun” suprascrie „capital”. Ăsta este momentul când, din nou, pe un metru pătrat facem 50 tone de grâu şi porumbul creşte de trei metri. Pentru că aşa se vrea, se cere. Şi mie nu îmi plac formulările impersonale.

Admir oamenii care nu uită că şi reptilele sunt vertebrate, dar doar se târăsc, iar menirea noastră ca oameni este să să fim verticali.

Şi nu, nu are legătură cu filmul, care nu prea m-a fermecat, ci doar cu faptul că nu tot ce zboară se bea. Na!