Îmi aduc aminte când bibilea tata la Skoda lui 120L, mașină de import, bunăă la vremea ei. Au aşteptat-o vreo juma de an. Era prin 80. Tata inginer auto, maşina de import, combinația perfectă. Cred că motor mai desfăcut ca ăla nu există în lumea asta. De fiecare dată, garajul de la mamaie era plin de șurubele și chestii mici, care mie mi se păreau imposibil de pus la loc. Cu toate astea, tata le punea la loc, și mai presus de asta mașina pornea și funcționa chiar poate mai bine ca înainte. Bine, el are și niște inovații sau invenți în tehnica militară, dar asta este altă discuţie. Eu când desfăceam ceva la bicicletă, după ce terminam de reasamblat îmi rămâneau o grămadă de piese.  Să revenim la subiectul nostru. Laveta. Este cârpuța, ca să zic așa, făcută din mici fâșii de material absorbant, care la noi erau din belșug, pentru că erau chiar necesare la toate operațiunile alea. De aici partea cu laveta din numele cocktail-ului.

Partea cu neuro vine de la jegul corporatist de peste săptămână ca negrul sub unghii, ca spuma pe laptele fiert, ca… hai să mă opresc aici. Să zicem că Neurolaveta va fi primul coctail pe care îl voi pune pe meniu, doar pentru vineri seara în barul pe care probabil niciodată n-o să-l am. Reţeta exactă o ştie doar Ralucţa-inventatoarea, dar ingredientele ar fi:

• Absinth – nu te zgârci la bani, dacă găseşti sticlă de 0.7l mai ieftină de douăjdă euroi n-o lua. Tripla distilare costă;
• Gin – alcool cu gust radical, ai o plajă atât de largă… şi plină de nudişti. Am încercat şi clasici, dar probabil ignorant fiind îmi place unul de la noi. Se joacă şi tenis pe el;
• Martini roşu – păi cine să coloreze viaţa amestecului dacă nu o licoare puţin dulceagă, care te duce uşor cu zăhărelul până pici în bot. Interpretări de voie;
• Rom – căpitanul vasului pe care tocmai urmează să te îmbarci. Cu un ochi acoperit cu o chestie neagră. Nu-ţi face probleme, tipul navighează de o grămadă de vreme, nu e ca la condus. Ei se iau după stele, şi până loveşti tu o stea, faci înconjurul pământului pe o singură mare;
• Gheaţă – din solidaritate pentru ursul polar cel puţin, care săracul, nu are, frate. Adică are frate, dar nu are şi mă adresam cu frate ţie. Vroiam să spun că nu are alcool.

Nu pun cantităţi că nu le ştiu şi vorba Ralucuţei, dacă mi le spune, trebuie mai apoi să mă ucidă.

Cam cu asta m-a tratat Ralucuţa mea de am scăpat de toată putoarea morbidă a săptămânii corporatiste. Acuma, na, ca să mă dau cunoscător ar fi mers vreo x picături de zeamă de lămâie să ia zâmbetul tolomac al martiniului, dar nici să devină perfect adorabil nu se poate, că nu vorbim de perfuzii. Weekend plăcut!

Acum am ajuns pe .ro și te invit să citești un JurnalDeTată.ro

Ce nașpa sunt momentele alea când te sună un cunoscut, chestie care nu s-a mai întâmplat de o grămadă de vreme, și doar la sfârșit ajunge la ce vroia să-ți ceară. Penibil. De asta când am nevoie de ceva, chiar dacă sun după un an de liniște, prefer mai întâi să-i spun pentru ce am sunat și după aia să socializez.

Să revin totuși la subiect, vreau să îmi sun prietenii mai des. Tot zic că nu am avut timp, că nu e momentul potrivit, dar totuși trebuie să fac asta. Trebuie. Și nici nu vreau să le cer același lucru. Vreau să fac eu treaba asta. Măcar de zilele lor de naștere să-i sun, că tot am scris despre cum îmi aduce Google aminte de zilele de naștere ale celor dragi, trimițându-mi SMSuri.

Poate ți s-a întâmplat și ție să zici, stai frate că nu m-a mai sunat de nu știu câtă vreme, eu de ce să sun? Ete d-aia, pentru că poți, pentru că este prietenul tău, sau prietena ta și merită. Indiferent cum a devenit prieten(ă), dacă a ajuns la statutul ăsta merită ceva, nu? Poate de asta se întreabă unii dacă mai există prieteni, pentru că uităm să dăm prietenilor atenție, indiferent de forma ei, și vorba aia toţi oamenii te aud când vorbeşti; prietenii însă înţeleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep şi ceea ce n-ai spus în cuvinte (de aici).

Sper să nu fie nevoie să-mi pun alarme pe telefon ca să-mi aducă aminte, că nu sunt așa de mulți. Numărul chiar nu contează, în domeniul ăsta, calitatea primează, cantitatea este irelevantă (câtă vreme este mai mare ca zero binențeles).

Tu cum faci să ții legătura cu prietenii tăi?

În seara asta am făcut un triatlon farmaceutic. sau triunghi sau trepied farmaceutic, pana mea. Pe listă aveam nişte chestii pentru bebe, nimic foarte grav, doar că este deranjat de criză la stomăcel şi se cac* pe el de sistem. Cum ziceam, am avut plăcerea să îmi petrec aproximativ o oră din viaţa mea în trei farmacii din Ploieşti în centrul oraşului. Cu nervii de rigoare am reuşit totuşi să văd două faze care m-au mai relaxat puţin, aşa că am luat o pauză corespunzătoare ca să ţi le împărtăşesc.

Faza 1 – În prima farmacie, când am intrat, o bătrânică o ruga pe farmacistă să-i dea un pahar cu apă să ia pastila pe care o cumpărase. Farmacista îi spune că nu are pahare de unică folosinţă dar că îi dă o cană. Bătrânica zice că nu-i nici o problemă, iar farmacista îi spunei gardianei (femeia gardian) să-i dea femeii o cană cu apă. Gardiana:

• Aaa, daa, dar vă dau apă de la chiuvetă…

Bătrânica:

• Ei, nu, io credeam că-mi dai apă de izvor…

Super simpatică bătrânica, toată lumea a râs în farmacie, ne-am mai relaxat puţin stând la coadă.

Faza 2 – A doua farmacie, Sensiblu. Trei case, trei femei-doamne farmaciste, încă una care bântuia prin farmacie, probabil specialista în marketing sau PR sau paaaana mea. Binenţeles că la casa la care m-am aşezat eu am nimerit pe unul înainte care avea o reţetă gratuită luuungă, sper că pacientul n-a decedat până a ajuns el acasă cu pastilele, că eu m-am mutat la altă coadă, am terminat şi el era tot acolo. Să revin la povestire. Deci, la una dintre cozi era un nene la vreo 60 de ani, cu o mustaţă explodată şi cu o chelie păzită de ceva păr alb scurt. Omul la sfârşitul listei zice că mai vrea o suzetă pentru nepoţica lui de 3 luni, farmacista în gura marea către specialista bântuitoare:

• Vino aici pentru o suzetă.

Specialista:

• Pentru cine?

Farmacista:

• Pentru domnul cu mustaţă.

Omul n-a mai zis nimic, eu eram deja sprijinit de perete. Mai, mai că-mi venea să-i zic să-şi radă mustaţa şi să-i urez utilizare plăcută.

Incredibil totuşi cum poate să dureze atâta să iei nişte pastile, mai ales că uneori nu-ţi iese cum ai vrea. Deci ce zici, eşti pro sau contra pentru un Drive In? Ai şi nişte argumente?

A tot citit, învăţat, cum că ar fi trebuit să se schimbe, să înţeleagă prin bun simţ şi altceva, cum ar fi metodele şi tehnicile noi de comunicare, acelea prin care alegerea canalului este chiar mai importantă câteodată decât subiectul comunicării în sine, aroma de PR şi gustul înţepător al tehnicilor de vânzare, dar nu. Nu erau pentru el. Domnul Bun Simţ era conservator. Nu atât de conservator încât să fie ignorant cu vremurile lui, dar nici monden doar de dragul zilei ce va să vină.

Dacă ar fi avut ocazia, ar fi citit şi partea de blog a sferei pe care o contempla zilnic şi sigur ar fi găsit un echilibru între dispute, certuri de doi lei şi alte păreri mai apropiate de gustul său, ascunse în gânduri electronice fugare. Ar fi fost probabil de acord că există o artă de a trăi, ar fi văzut că pentru el au existat şi pseudo-pledoarii scrise mai demult, ar fi găsit cum este văzut de mai departe şi cum  şi-ar regăsi calităţile căutate pe bloguri subiective, ar fi concluzionat probabil că nu ar fi avut şanse în politică, ar fi văzut că sunt încă tineri care ţin la el şi au dorinţa de a-l ţine în viaţă, ar fi meditat la faptul că este poate mai mult un stil de viaţă decât o atitudine.

Cum îl recunoşti pe Dl. Bun Simţ şi ce faci tu ca el să nu moară? Spui te rog când ceri ceva şi mulţumesc la sfârşit, pui telefonul pe vibraţii în autobuz, vorbeşti în şoaptă pentru a nu deranja, aştepţi să coboare lumea din metrou înainte să urci, laşi comentarii cu bun simţ pe unde treci, respecţi spaţiul personal al celorlalţi? Ce faci? Ce facem? Nu-l putem lăsa să moară.