M-am tot ţinut să scriu despre chestia asta şi chiar mă gândeam să fac o categorie aparte de articole, ceva de genul Pentru ce să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Apoi m-am gândit că eu sunt creştin, şi nu foarte credincioso-bisericos, în timp ce poate alţii au alte orientări şi cum diversitatea este totuşi ceva ce încerc să respect, şi cum totuşi nici nu vreau să-i spun categoriei Pentru ce să-i mulţumesc lui Mahomed sau Buddha etc., mai bine scriu pur şi simplu: râsul de copil. Uf, lungă fraza să trag aer. Revenind, este incredibil. Am venit acasă acum câteva zile nu tocmai galopant de fericit datorită activităţii corporatiste desfăşurate. Mai precis mă simţeam de căc*t. Şi am ajuns acasă. Şi piticul nu prea este impresionat de targeturi, proiecte etc. aşa că m-a luat de nou. Nu a durat mai mult de un minut după care m-am surprins extraordinar de fericit pentru că râdea domnule ceva de nu se poate. Probabil ajuta şi faptul că îl gâdilam pe la costiţele alea mici puţin 🙂 Oricum, asta da pauză de relaxare. Recomand oricui, aproape oricând. Nu are contraindicaţii şi nici efecte secundare, iar supradoza nu-ţi poate face decât bine.
Aşadar râsul de copil aduce fericirea. Punct.
Foarte simplu ar fi dacă m-aş mulţumi să mă uit în oglindă. Îmi umflu puţin obrajii şi trag de urechi în faţă. Clar, dubiile îmi sunt spulberate. Sunt ortodox, nu foarte credincios, dar totuşi, de câteva ori pe an merg la biserică. Pe de altă parte, nici nu pot spune că nu mi se pare posibilă teoria evoluţionismului. Cum ziceam şi în alte articole, avem un pitic, are deja un an. L-am tot studiat şi am realizat că are nevoie de interacţiune cu copii de vârsta lui, aşa că nu trece o săptămână fără să avem o vizită a unei familii cu un copil mic la noi, sau să mergem noi într-o vizită de genul ăsta.