Fericirea dintr-un râs

rasul-aduce-fericirea M-am tot ţinut să scriu despre chestia asta şi chiar mă gândeam să fac o categorie aparte de articole, ceva de genul Pentru ce să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Apoi m-am gândit că eu sunt creştin, şi nu foarte credincioso-bisericos, în timp ce poate alţii au alte orientări şi cum diversitatea este totuşi ceva ce încerc să respect, şi cum totuşi nici nu vreau să-i spun categoriei Pentru ce să-i mulţumesc lui Mahomed sau Buddha etc., mai bine scriu pur şi simplu: râsul de copil. Uf, lungă fraza să trag aer. Revenind, este incredibil. Am venit acasă acum câteva zile nu tocmai galopant de fericit datorită activităţii corporatiste desfăşurate. Mai precis mă simţeam de căc*t. Şi am ajuns acasă. Şi piticul nu prea este impresionat de targeturi, proiecte etc. aşa că m-a luat de nou. Nu a durat mai mult de un minut după care m-am surprins extraordinar de fericit pentru că râdea domnule ceva de nu se poate. Probabil ajuta şi faptul că îl gâdilam pe la costiţele alea mici puţin 🙂 Oricum, asta da pauză de relaxare. Recomand oricui, aproape oricând. Nu are contraindicaţii şi nici efecte secundare, iar supradoza nu-ţi poate face decât bine.

Aşadar râsul de copil aduce fericirea. Punct.

Copilul meu se trage din maimuţă ?

copil-maimutaFoarte simplu ar fi dacă m-aş mulţumi să mă uit în oglindă. Îmi umflu puţin obrajii şi trag de urechi în faţă. Clar, dubiile îmi sunt spulberate. Sunt ortodox, nu foarte credincios, dar totuşi, de câteva ori pe an merg la biserică. Pe de altă parte, nici nu pot spune că nu mi se pare posibilă teoria evoluţionismului. Cum ziceam şi în alte articole, avem un pitic, are deja un an. L-am tot studiat şi am realizat că are nevoie de interacţiune cu copii de vârsta lui, aşa că nu trece o săptămână fără să avem o vizită a unei familii cu un copil mic la noi, sau să mergem noi într-o vizită de genul ăsta.

Este uimitoare asemănarea dintre ei şi maimuţele. Din documentarele de pe Discovery am înţeles că şi maimuţele au o inteligenţă deosebită. Câteva alte întrebări îmi rămân încă nerăspunse:

  1. Dacă omul se trage din maimuţă, de ce mai există încă maimuţe?
  2. Dacă omul se trage din maimuţă, unii de ce nu s-au tras de tot?
  3. Dacă omul nu se trage din maimuţă, cumva maimuţele se trag din om?

Revenind: observând micuţii, este clar că majoritatea acţiunilor lor sunt instinctive. Fiecare doreşte jucăria care este în mână la celălalt, dar nu în sensul de a renunţa la cea din mâna lui. O palmă dată în cap poate reprezenta un gest de violenţă sau felul în care piticul îl mângâie pe celălalt. Mişcările fine, la vârsta asta sunt încă departe de a fi deprinse.

Concluzia mea este că, pentru a se trage de tot din maimuţă şi a fi în totalitate uman, este nevoie de părinţi implicaţi şi responsabili. Mai târziu, probabil un factor cel puţin la fel de important va fi şi anturajul în care ajunge. Că degeaba are o pornire umană  de acasă dacă se bagă într-un grup de cimpanzei. Poate că din cauza asta mai există maimuţe, pentru că nu renunţă la comportamentul instinctiv. În sfârşit am înţeles şi eu adevărata valoare a cenzurii comportamentale şi sunt total convins că nu este ok să faci tot timpul ce-ţi vine, mai trebuie să mai şi gândeşti. Cred că asta face diferenţa între oamenii oameni şi oamenii maimuţă, nu?