Puterea exemplului personal

exemplu-personalAm văzut acum câteva zile o emisiune, ceva de genul aerobic. Erau două gazeluţe zglobii şi o pufoasă îmbrăcată în nişte chestii mulate, muult prea mulate, chiar dacă de fapt ca mărime erau gândite să fie doar fixe. Surpriză! Grăsunica era chiar antrenoarea. Acum nu prea îmi dau seama cum să o iau. Adică ea nu profesa ce preda, sau era foarte bună la predat dar nu la profesat, sau cum? Pe de altă parte, am convingerea că există şi calităţi pe care un antrenor ar trebui să le deţină în plus faţă de cunoaşterea sportului în sine. De exemplu, eu cred că un jucător extraordinar nu are neapărat mari şanse să fie un antrenor excepţional. Păi şi atunci nu mă contrazic singur? Da şi nu. Sau numai da, sau numai nu, nici eu nu ştiu. Totuşi, în primul exemplu, pentru o practicantă, faptul că antrenoarea avea vreo 15Kg în plus ar putea fi un motiv de neîncredere, iar neîncrederea dăunează grav sănătăţii performanţei. I-ar dăuna în primul rând antrenoarei care chiar dacă ar fi o ilustră în domeniu, ar putea avea probleme cu atragerea practicantelor.

În biserică s-au scos, că vorba aia din bătrâni: fă ce zice preotul, nu ce face el. Cine o fi inventat-o? Nu cumva un preot? Hmmm. Nu am cunoscut mulţi preoţi şi nu mă pot declara o persoană care-i apreciază prea mult, dar am avut plăcerea să cunosc unul care chiar îmi inspiră credinţă, pioşenie şi rânduială bisericească. Parcă atunci când îmi spune el ceva, chiar ascult, apreciez. Din punctul meu de vedere, în cazul preoţilor, exemplul personal nu este opţional, este obligatoriu. Nici nu ar trebui să existe fără a fi un exemplu personal bun. Continuă să citești