Mă gândeam în seara asta la respect, la ce-mi inspiră mie respect, la ce ar trebui să-mi inspire respect și am concluzionat cam așa:
- Vârsta – poate nu ar fi trebuit să fie chiar primul argument pe listă, dar ăsta mi-a venit primul în minte. Probabil datorită educației, ai mei m-au crescut cu respect pentru cei mai în vârstă. Și acum am tendița de a vorbi cu dvs. unor persoane mai în vârstă, care de altfel nu impun sau cer așa ceva. Că merită sau nu respectul este altă discuţie;
- Profesionalismul – am detaliat subiectul în articolul A fi sau a nu fi profesionist, dar îmi este destul de clar că un profesionist, cam în orice domeniu, inspiră respect, cel puţin pentru cei din domeniul respectiv;
- Pasiunea – îmi inspiră respect oamenii care fac lucrurile cu pasiune, sunt și excepții, adică ăia care fac bombe de exemplu, pot s-o facă ei cu toată pasiunea din lume, că respect pentru ei n-am;
- Părinții – am convingerea că pentru părinți ar trebui să fie un câmp implicit în ADN pentru respect. Tot timpul mă gândesc că părinții mei au avut un rol, sau mai bine zis rolul major în a mă face cine sunt. Și doar așa am ajuns unde sunt. Respect, punct;
- Luptătorii – nu mă refer aici la bătăuși, ci la oamenii cărora Dumnezeu le-a dat muuult de cărat și ei cară, fac față, cad și se ridică, și merg înainte, și mai și zâmbesc. Respect. În legătură cu asta era o povestioară interesantă, care pe scurt e cam aşa…
Un credincios adevărat se tot ruga la Dumnezeu să-i uşureze soarta spunându-i că crucea pe care i-a dat-o este prea grea, şi că el se roagă, ţine post, merge la biserică şi pentru asta merită să ducă o viaţă mai bună, să ducă o povară mai uşoară. Dumnezeu până la urmă îi ascultă ruga şi-l ia lângă El spunându-i:
– Intră în camera asta şi alege-ţi o cruce care-ţi convine. Intră credinciosul se tot uită, unele maari rău, altele mai mici, dar când se apropia de ele, de fapt, deveneau mai mari. Unele frumoase dar foarte grele, altele mai urâte, unele colorate, altele fade, de toate. A zăbovit credinciosul mult până să-şi aleagă crucea. Când a ieşit, Dumnezeu l-a întrebat:
– Eşti sigur că pe asta o vrei? Credinciosul:
– Da Doamne, te rog, asta este ce-mi doresc şi cred că mi se cuvine. Dumnezeu:
– Într-adevăr, dar un lucru nu ai realizat: că asta este crucea ta, cea cu care ai venit la mine, cea pe care ai vrut s-o schimbi…
- Autoritatea – nu autoritățile, pentru care, din păcate, nu prea am respect. Mă gândesc la autoritatea pe care unii și-au făcut-o într-un anumit domeniu, pe baza profesionalismului, pe baza eforturilor depuse etc. Un exemplu care-mi vine acum în cap este Zoso, pe care sincer, îl respect pentru că a ajuns acolo unde este. În același timp trebuie să recunosc că nu prea înțeleg cum a ajuns acolo, dar câtă vreme cam toată lumea îl cunoaște și este pe primul loc, atunci cred că este totuşi o autoritate în domeniu şi pentru asta are o cotă din respectul meu. Revin asupra părerii de mai înainte şi spun că şi autorităţile îmi inspiră respect, de exemplu Preşedintele ţării. Nu omul, ci instituţia respectivă. Asta îmi inspiră respect. Că omul care ocupă funcţia îmi inspiră sau nu respect, este cu totul altă discuţie;
Aş mai fi vrut să scriu ceva despre reguli dar încă nu m-am lămurit cine îmi inspiră mai mult respect: cei care fac regulile, cei care le respectă, sau cei care le încalcă. Cred că depinde de regulă. Hmm, poate n-ar trebui. Mă rog.
PS: Puţin respect, poza este de pe respectresearchgroup.org
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.