Stardust s-a ţinut de cuvânt şi a scris despre conştiinţă, cuvânt primit după leapşa cu cretă. Nu are momentan blog, aşa că, după cum am promis, public aici articolul. Pot doar comentez că nu pot să comentez, este complet, detaliat şi mult mai sus decât un simplu subiect de leapşă bologosferică. Îţi recomand să iei o pauză şi să citeşti iar lui Stardust îi recomand să-şi facă un blog, că este evindentă calificarea. Nu uita să pui un bookmark pe pagina asta. Articolul este consistent şi dacă nu ai timp să-l acoperi din prima lectură, trebuie să ştii unde să revii.

Despre conştiinţă

Oare câţi dintre noi s-ar mai privi în oglindă dacă, conştiinţa noastră morală ar avea chip? Sau poate ar fi fost de preferat să se poată oglindi, şi astfel, forţaţi fiind, s-o putem îngriji tot atât de atent precum ne îngrijim trupul. Cu siguranţă că nu am mai fi tentaţi s-o eludăm, s-o desconsiderăm sau în cel mai fericit caz s-o amânăm.

Conştiinţa în schimb poţi s-o ascunzi, uneori atât de bine că nici tu nu o mai găseşti, poţi să afişezi un zâmbet fals, să pozezi într-un om perfect echilibrat şi fericit, dar, treptat, o conştiinţa încărcată începe să te roadă şi chiar dacă nu vrei să te gândeşti la ea, are ea grijă să-ţi reamintească existenţa ei.

Când spun conştiinţă nu pot să nu mă mai gândesc şi la următoarele întrebări:

• Cum este mai corect să procedezi?Este mai bine să alegi să faci ce-ţi spune conştiinţa şi să nu faci ceea ce simţi, sau mai rău?
• Cât este conştiinţă şi cât este voinţă în actele noastre?
• Unde se termină libertatea şi unde începe conştiinţa?
• Conştiinţă ca datorie dictată de raţiune sau conştiinţă ca sentiment pornind din inimă?

Toate acestea sunt întrebări la care nu pot spune că am găsit un raspuns definitiv sau am găsit mai multe răspunsuri  şi nu m-am hotărât încă ce să aleg pentru că încă nu pot să le accept, sau îmi place să cred că am găsit răspunsuri care de fapt nasc alte întrebări. De ce problematizez atât noţiunea de conştiinţă? Pentru conştiinţă lucrurile sunt cât se poate de clare: există doar bine şi rău, nu mai mult bine sau mai puţin rău, nu? Nu ar trebui sa fie ceva simplu şi uşor de urmat? Sau este simplu dar noi o complicăm pentru că aşa trebuie ca să înţelegem după acest proces chinuitor cât de simplu este? De ce nu avem încă de la naştere conştiinţa binelui şi a răului ca să nu mai trebuiască s-o educăm mai ales că poate nu ştim întotdeauna ceea ce este bine şi ceea ce este rău? Sau poate ne-am născut cu o conştiinţă primordială, cea a divinului din noi sau aşa numita lege a firii, dar care este pervertită de societatea în care trăim şi de alţi factori încă de la naştere şi mai târziu chiar de noi înşine cu ştiinţă sau fără. Şi totuşi,

Ce este conştiinţa?

Încercând să definesc termenul, prima dată m-am gândit la capacitatea înnăscută a omului de  răspundere morală faţă de toate acţiunile sale având ca reper Biblia prin cele zece porunci. Cum am destule mustrări de conştiinţă şi deci nu sunt o persoană cu o conştiinţă prea împăcată a fost normal să iau în calcul în primă instanţă acest înţeles. Dar, aşa cum ne învaţă DEX-ul, termenul comportă, cel puţin, şase definiţii. În sens propriu, conştiinţa este o funcţie a creierului prin care ne percepem (prin cele 5 simţuri, care de fapt sunt mai multe) ca indivizi; suntem conştienţi de existenţa noastră, de ceea ce se petrece în sinele nostru dar şi de lumea/lucrurile din jur. Acest prim sens poate fi pus în relaţie cu termenul conştienţă, cu toate că tendinţa este să se folosească tot noţiunea de conştiinţă în semnificţia precizată mai sus. Evident, interacţionând cu alţi indivizi, căpătăm o conştiinţă socială sau de clasă. Treptat, semnificaţiile termenului se adâncesc prin conştiinţa înţelegându-se gândire, spirit, (Gândesc, deci exist – Descartes) precum şi simţul de responsabilitate (conştiinţă morală) şi capacitatea de a discerne între bine şi rău.

Dacă în limba română noţiunea de conştiinţă tinde să înglobeze cam toate sensurile specificate – la fel şi în limba franceză unde există un singur concept conscience– în limba engleză s-a încercat o oarecare delimitare a semnificaţiilor cu atribuirea de noţiuni distincte:

• Conscience – conştiinţă morală;
• Conscious/Consciuosness (self-awareness, personal identity) – funcţie a psihicului, intuitivă şi reflexivă, proces cerebral prin care suntem conştienţi de noi înşine, de fenomenele şi lumea din jur, de stările noastre emoţionale sau cognitive.

Originea termenului conştiinţă

Etimologic, se pare că termenul provine din latinescul conscientia care înseamnă conştiinţă morală. Cicero a fost cel care l-a utilizat în textele juridice referindu-se la martor/mărturie.

Istoric vorbind, majoritatea culturilor recunosc existenţa conştiinţei exprimând-o prin metafore ca vocea interioară, ochiul lui Dumnezeu, lumina interioară, îngerul cel bun, tribunalul din noi înşine. Sfântul Ioan Gura de Aur spune că Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit.

Hinduşii considera conştiinţa ca vocea lui Dumnezeu de care trebuie să ascultăm: Dumnezeul invizibil care sălăşuieşte înăuntrul nostru.

Începând cu secolul XVII termenul capătă un sens modern fiind izolat de semnificaţia lui morală. Cel care discută acest aspect este John Locke in Essay Concerning Human Understanding (1690) şi mai ales Ralph Cudworth care asociază conştiinţa cu identitatea personală. Conştiinţa astfel analizată devine obiectul cercetărilor ştiinţelor cognitive, psihologiei, neuro-ştiinţei, medicinii sau fizicii – fizicianul Roger Penrose a propus chiar construirea unei noi fizici care să demonstreaze legătura indestructibilă între fizică şi conştiinţa umană:

În continuare, nu mă voi apleca în dezvoltarea acestui sens ci voi încerca să detaliez conceptul de conştiinţa morală. Cei interesaţi de conştiinţă ca funcţie a creierului pot accesa nenumăratele studii în acest sens:

• Universitatea Stanford
• Wikipedia în franceză – Ştiinţă şi conştiinţă
• Funcţiile conştiinţei
• Cărţi prin Google

În detalierea mea, voi încerca să răspund la întrebările de la începutul articolului abordând conştiinţa ca parte a:

1. religiei
2. filozofiei
3. literaturii şi filmului
4. reprezentare în imagini

Deci,

1. Conştiinţa în religia creştină

Când spun conştiinţa morală mă gândesc la un dar primit prin care ne putem singuri autoaprecia, valoriza şi mai ales autocorecta impunându-ne o conduită morală care să nu rănească pe nimeni şi deci nici pe tine însuţi. Printr-o confesiune interioară a ta cu tine însuţi sau cu conştiinţa ta care reprezintă divinul din noi, poţi să începi să te ierţi, să te iubeşti şi să te respecţi transferând acelaşi comportament semenilor tăi. De la a te cunoaşte pe tine însuţi poţi să treci la a te iubi pe tine însuţi şi astfel cunoaşterea ţi se va revela. Ce spun eu aici nu ştiu dacă ţine neapărat de o anumită religie, cu toate că principiile sunt comune cam la toate religiile, ci ţine mai mult de credinţă înţeleasă intr-un mod pur subiectiv sau, ce spun eu aici este şi o religie, dar o religie a mea. Credinţa este în tine şi nu ai nevoie de o anumiă religie ca să-l iubeşti pe Dumnezeu. Raportarea fiecăruia la D-zeu este cât se poate de personală, unică şi tainică. Nu spun că religiile nu sunt bune. Nu este bine să devi intolerant în numele unei religii pe care o consideri ca fiind cea adevărată şi să răspândeşti violenţă pe pământ.  Te poţi regăsi într-o religie în al cărui mod de raportare la D-zeu crezi şi o poţi îmbrăţişa. Aş merge mai departe spunând că totul este în noi, că raiul şi iadul nu sunt realităşi exterioare ţie ci sunt în tine şi că lupta dintre bine şi rău se duce în conştiinţa ta. Dar am divagat aşa că revenim la conştiinţa şi manifestările ei în religia creştină.

În diversele concepţii religioase, conştiinţa este strâns legată de sentimentul de vină, ruşine, conduită morală/imorală, păcat, virtute, penitenţă, căinţă, smerenie, iertare şi renaştere.

În concepţia creştină sentimentul de vinovăţie este cel prin care discernem binele de rău. Binele este reprezentat de cele zece porunci prin care Dumnezeu îşi exprimă voinţa. Dacă în Vechiul Testament se accentuează idee de pedeapsă divină pentru păcatele comise, în Noul Testament Iisus propăvăduieşte iertarea şi iubirea altruistă, necondiţionată a semenilor. Conştiinţa este lumină, este adevăr şi se află în inima noastra. Astfel suntem capabili să ne judecăm singuri, să condamnăm sau să aprobăm comportamentul nostru.

Morala este deci legea divină: În domeniul religios, morala, în întregul ei, se raportează la legea divină, cu atât mai mult concepte de bază cum ar fi conştiinţa. Este motivul pentru care: putem defini conştiinţa ca judecată. morală de aplicare a legii divine la un act concret (J.-L. BRUGUÈS, Dictionnaire de Morale Catholique, p. 95) .Pentru a vieţui în cadrul moralităţii creştine, este necesar ca omul să se raporteze la anumite repere fixe, printre care, cu ştiinţă sau nu, se află Binele şi Adevărul: conştiinţa este în mod intrinsec legată de adevăr; nu revine conştiinţei să creeze binele şi adevărul; acestea există deja şi necesită să fie descoperite şi interiorizate (E. TREVISI, Coscienza e libertà, San Paolo, Milano 1995, p. 54.) referinţă. Desigur, conştiinţa trebuie educată deoarece poţi săvârşi acte reprobabile cu conştiinţa împăcată. În creştinism acest lucru se realizează prin rugăciune, ascetism, slujbe, spovedire etc. Sfântul Maxim descrie  conştiinţa  ca  un  avocat,  care  ne apără  şi  ne  dezvinovaţeşte înaintea  judecăţii  divine.
În  altă  parte, Maxim arată că educaţia conştiinţei noastre se face  prin dobândirea virtuţilor: Cel care a dobandit virtutile si s-a imbogatit in cunostinta, privind de aici inainte lucrurile in chip natural, pe toate le face si le spune dupa dreapta judecata, nealunecand   nicidecum   de   la   aceasta. Caci dupa cum intrebuintam lucrurile cu dreapta judecata sau fara judecata, devenim virtuosi sau rai (referinţă).

Conştiinţa morală este vocea lui Dumnezeu în sufletele noastre şi rolul conştiinţei în creştinism este de a ne ghida în indeplinirea legii aşa cum spune Ioan Gură de Aur aici:

Constiinta slujeste drept calauza la implinirea legii. Ea este judecatorul neadormit si aspru, care nu se poate cumpara cu nimic si care se pronunta asupra fiecarei fapte, aratand daca aceasta este buna sau rea si deci daca trebuie savarsita sau nu. Ea isi ridica glasul atat inainte de savarsirea unei fapte, cat si dupa savarsirea ei. Inainte de savarsirea unei fapte, constiinta spune daca fapta este buna sau rea si ne sfatuieste sa o implinim sau nu. Dupa savarsirea faptei, tot ea ne judeca. Daca am ascultat de glasul ei, daca ne-am implinit datoria si ne-am ferit de fapte rele, atunci constiinta ne rasplateste cu bucurie, multumire si liniste sufleteasca. Iar daca n-am ascultat de glasul constiintei si am savarsit fapte rele, atunci ea ne pedepseste cu aspre mustrari; simti, adica, neliniste si apasare in suflet. De aceea, crestinul trebuie sa asculte totdeauna de glasul constiintei sale. Orice lucrare potrivnica constiintei este rea si aduce pedeapsa, precum citim in Sfanta Scriptura: „Tot ce nu este din credinta” (adica din convingere intima), „este pacat” (Rom. 14, 23).

Creştinii consideră că este mult mai important să-ţi urmezi conştiinţa decăt să te supui autorităţii umane : http://en.wikipedia.org/wiki/Conscience

Conştiinţa trebuie cercetată zilnic în special înainte de spovedire. Am găsit un îndreptar de spovedire, cel in engleză mi se pare mai organizat dacă mă pot exprima astfel (engleză, română)

Despre cercetarea conştiinţei foarte frumos vorbeşte şi Cuviosul Paisie aici.

Închei acest capitol oferindu-va căteva citate care merită analizate:

Religia fără conştiinţă morală nu e decât un cult superstiţios – I. Kant

Sfântul numeşte sufletul conştiinţă – Cuviosul Agaton

Citatepedia

În continuare, voi încerca să extind semnificaţia conştiinţei morale plasând-o şi în contextul filozofiei.

2. Conştiinţa – perspective filozofice

În termeni filozofici conştiinţa este strâns legată de morală, raţiune, voinţă, libertate şi responsabilitate. Originea conştiinţei morale diferă de la o filozofie la alta. Dacă pentru Rousseau actele conştiintei nu sunt judecăţi ci sentimente, pentru Kant conştiinţa morală este expresia raţiunii practice; mai mult, Bergson vede în conştiinţă produsul condiţionării sociale şi Freud o denumeşte super-ego.

La început, problema conştiinţei a fost discutată în termeni de etică de către Socrate, Plato şi Aristotel. Abordarea conştiinţei in termeni de etică o regăsim şi în confucianism şi budism.

Socrate credea în nemurirea sufletului şi că oamenii trebuie să se preocupe de curăţenia sufletească accentuând faptul că virtutea este de natură divină. Aristotel consideră etica o ştiinţa practică subliniind rolul echilibrului în viaţă prin evitarea exceselor sau a lipsurilor de orice fel; o viaţă echilibrată determină un suflet echilibrat.

În epoca medievală, filozofia lui Toma de Aquino reprezintă conştiinţa ca raţiunea ce ne determină să luăm decizile bune şi corecte: raţiunea este de natură divină având capacitatea de a discerne între bine şi rău şi care are de asemenea obligaţia morală de a evita răul urmând binele în mod necondiţionat. Conştiinţa însă trebuie să fie educată deoarece putem lua decizii aparant morale, care se bazează pe un bine aparent – aici introduce termenul de erring conscience. Întotdeauna conştiinţa trebuie să o aplicăm înainte de a înfăptui o acţiune; dacă o aplicăm după înfăptuirea acţiunii şi acţiunea a fost rea,  atunci conştiinţa determină remuşcările şi sentimentul de vinovăţie. Mai multe detalii se regăsesc aici.

In confucianism, sistemul moral se bazează mai mult pe empatie şi pe înţelegerea celorlalţi decât pe autoritatea legilor divine. Cultivarea atenţiei faţă de celălalt, grija pentru intersele altora mai mult decăt pentru interesele personale, uitarea de sine şi generozitatea reprezintă virtuţile în realizarea armoniei sufleteşti. Regula directoare în aceste sistem este: „What one does not wish for oneself, one ought not to do to anyone else; what one recognises as desirable for oneself, one ought to be willing to grant to others.” (Confucius and Confucianism, Richard Wilhelm)

În centrul sistemului moral budist se află comportamentul etico-ascetic prin care se atinge desăvârşirea  – Nirvana. Acest comportament este exprimat prin cele zece porunci care nu folosesc o formulă imperativă ca în iudaism sau creştinism; ele sunt simple îndemnuri de a trăi o viaţă fericită, fără griji, în care meditaţia se poate desfăşura în condiţii bune.

1. A te abţine să iei viaţa cuiva. (non-violenţa faţă de orice formă de viaţă)
2. A te abţine să iei ceva ce nu ţi se cuvine
3. A te abţine de la o purtare senzuală necuviincioasă. (abstinenţă de la desfrânare)
4. A te abţine să minţi.
5. A te abţine de la consumarea oricărei substanţe care duce la pierderea lucidităţii minţii. (abţinerea de la droguri sau alcool)
6. A te abţine să mănânci în momente nepotrivite
7. A te abţine să cânţi, să dansezi, să foloseşti un instrument muzical sau să participi la programe distractive
8. A te abţine să foloseşti parfum, cosmetice sau podoabe
9. A te abţine să stai pe scaune înalte sau să dormi în paturi somptuase şi fine
10. A refuza să primeşti bani.

Mai multe informaţii se găsesc aici.

J.J. Rousseau în Emil sau despre educaţie consideră conştiinţa un principiu înnăscut de dreptate şi virtute pe temeiul caruia omul apreciază moralitatea faptelor sale. Conştiinţa nu este o noţiune făurită de raţiune ci se află într-un sentiment al nostru: iubirea de sine şi de oameni: din cele dintâi porniri ale inimii se ridică primele voci ale conştiinţei şi cum din sentimentul iubirii şi al urii se nasc cele dinâi noţiuni de bine şi de rău.

Prin comparaţie, I. Kant îşi bazează sistemul etic pe raţiune ca cea mai înaltă instanţă morală. El face disctincţie între două feluri de motivaţii ale acţiunii oamenilor de a se comporta drept: unii acţionează din înclinaţie, alţii din simţul datoriei. Inclinaţia sau imperativul condiţionat are un scop individual: dorinţa de a obţine o plăcere, dorinţa de putere, lăcomia, teamă. În schimb, dacă un om acţionează din datorie înseamnă că raţiunea îi cere să acţioneze astfel, chiar dacă nu este înclinat în acest sens. Datoria sau imperativul categoric se supune unei legi obiective, universal valabilă şi este bun prin el însuşi. Înclinaţiile sunt schimbătoare şi diferă de la om la om, pe când raţiunea este universală:

Astfel trebuie înţeles fără îndoială şi pasajele din Scriptură în care se porunceşte să iubim pe aproapele nostru, chiar pe duşmanul nostru. Căci iubire ca înclinţie nu poate fi poruncită, dar bienefacere din datorie, când nicio înclinaţie nu ne îndeamnă la ea, ba se opune o antipatie naturală şi irezistibilă, este o iubire practică şi nu patologică, care rezidă în voinţa şi nu în înclinaşia senzaţiei, în principiile acţiunii şi nu în compasiunea care înduioşează; dar numai cea dintâi poate fi poruncită. (I. Kant, Bazele metafizicii moravurilor)

Dacă, începând din antichitate şi până în epoca raţionalismului clasic, tendinţa dominantă a fost aceea de a privi omul exclusiv ca pe o fiinţă înzestrată cu şi condusă de raţiune, conştiinţa fiind condiţionată de raţiune, începand cu sec. al 18-lea se dezvoltă teorii filozofice care prezintă omul ca fiinţă dominată de afecte şi dorinţe. Omul este condus orbeşte de propria-i voinţă, de dorinţe incontrolabile şi conştiinţa, ca parte a intelectului,  se supune voinţei.  Schopenhauer spune în Lumea ca voinţă şi reprezentare că voinţa, ca lucru în sine, constituie natura internă, adevărată şi indestructibilă a omului, şi totuşi în ea însăşi este lipsită de conştiinţă. Căci conştiinţa este condiţionată de intelect, iar intelectul este doar un accident al fiinţei noastre, fiind o funcţie a creierului. Voinţa hotărăşte (…) şi forţează intelectul să o ascult. Conştiinţa este pasivă, ne furnizează motivaţiile morale, de ce e bine sau nu să faci un anumit lucru, dar omul dominat de afecte, alege să-şi urmeze voinţa. În acest sens conştiinţa apare ca fiind lipsită de libertate, ca pe ceva pasiv care se supune dorinţelor şi voinţei noastre. Şi totuşi suntem tentaţi să afirmăm că, conştiinţa este cel mai mare duşman al omului îngrădindu-i libertatea de acţiune. Se pare totuşi că, în această concepţie, nu conştiinţa îngrădeşte libertatea omului, şi chiar dacă acesta ar avea posibilitatea să aleagă prin liberul arbitru, acest lucru rămâne în plan secund şi la nivel pur teoretic deoarece voinţa îi va determina pe om în acţiunile sale. Am putea argumenta că voinţa îl poate împinge pe om să aleagă şi calea dreaptă propusă de conştiinţă dar acest lucru se întâmplă atâta vreme cât rămânem pasivi, deliberând în mod raţional şi ascultând conştiinţa. De exemplu, ne convingem că nu mai facem un lucru pentru că este imoral, dar, aflăm ulterior că eram descurajaţi doar din cauza fricii, căci facem acel lucru îndată ce pericolul este înlăturat. (Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare ). Neputând să acţioneze conform raţiunilor superioare dictate de conştiinţă, omul îşi pierde de fapt libertatea.

În ce priveşte întrebarea unde se termină libertatea şi unde începe conştiinţa, putem afirma că răspunsul apare odată cu dezvoltarea teoriei existenţialismului care proclamă liberul arbitru şi libertatea absolută care implică responsbilitate absolută. Libertatea se termină atunci când, fără responsabilitate, adică fără conştiinţă, aceasta se transformă în anarhie. Deci, libertatea implică conştiinţa şi conştiinţa (responsabilitatea) implică libertatea; cu alte cuvinte, fără libertate nu există conştiinţă astfel răspunzând de ce conştiinţa nu este de fapt duşmanul libertăşii omului chiar dacă, aparent, aşa am fi tentaţi să credem.

3. Conştiinţa în literatură şi film

Mi se pare interesant să asociez conştiinţa termenului de catharsis atunci când o abordez în cele două ipostaze. Prin catharsis experimentăm o emoţie extrem de puternică şi profundă care astfel reuşeşte să ne înalţe la un nivel de conştiinţă superior. Fiecare a trăit o asemenea experienţă  care poate avea un efect purificator şi de renaştere interioară : moartea unei persoane dragi sau naşterea unui copil, ascultarea unei melodii, cititul unei cărţi sau vizionarea unui film, un apus de soare sau un răsărit, o femeie frumoasă J sau zâmbetul unui copilaş.

In general, o asemenea emoţie este însoţită de un sentiment de căinţă, smerenie şi milă (compasiune) care dacă sunt trăite cu inima deschisă te pot ridica spre o înţelegere superioară a lucrurilor. Eu, cel puţin, aşa ceva am simţit atunci când l-am citit pe Shakespeare in Hamlet, Romeo şi Julieta, Hermann Hesse în Narcis şi Gură de Aur, Siddhartha, Gertrud, Ultima vară a lui Klingsor sau Camus în Ciuma.

Dar şi în filmografia regizorului danez Lars von Trier cu precădere in filmele Breaking the Waves şi Dancer in the Dark unde iubirea şi sacrificiul de sine capătă valenţe ce depaşesc înţelesul comun al umanului imaginat şi îndeobşte acceptat. Alte filme reuşite care m-au impresionat au fost: Jesus of Nazareth (F. Zeffirelli), La Vita e Bella (R. Benigni), Cinema Paradiso şi The Legend of 1900 (G. Tornatore), The Painted Veil (J. Curran).

Voi când aţi trăit o asemenea experienţă?

4. Conştiinţa în imagini

V-aţi gândit vreodată în ce imagini poate fi reprezentată conştiinţa ? Înainte să încep să scriu despre conştiinţă mă gândeam că mi-ar fi mult mai simplu s-o desenez. Şi-n cap îmi veneau cercuri. Metaforic vorbind. Un cerc mare apoi un cerc mai mic dar care privit în perspectivă nu era neapărat mai mic ci mai îndepărtat şi cu margini mai subţiri, altul şi mai mic, cerc în cerc în cerc până la ultimul cerc care ar mai fi încăput pe o foaie de hârtie şi care ar fi atât de mic sau de îndepărtat incât l-am asemui unui punct negru. Spaţiul dintre cercuri este colorat în negru şi marginile cercurilor sunt galbene. De ce cercuri ? Poate pentru că conştiinţa, noţiune abstractă, este ceva asupra căreia se meditează. De ce atâtea cercuri ? Poate pentru că conştinţa este ceva viu, în continuă transformare, evoluţie.

Voi ce simbol a-ţi folosi pentru imaginarea conştiinţei ?

Mai jos sunt câteva picturi înfăţisând conştiinţa într-o manieră clasică, în special conştiinţa chinuită de remuşcări : Chifflart, Hunt, Shields.

O să încerc să mă opresc aici cu gândul că sunt departe de a epuiza subiectul, dacă se poate spera la aşa ceva.

Ca o concluzie, la prima vedere, conştiinţa pare un termen banal dar încercând să-l defineşti conştientizezi complexitatea acestuia care scapă încercării de a-l capta în cuvinte şi de a-l explica ; de fapt explicându-l îi adânceşti semnificaţiile. Poate cel mai bine este să interiorizăm conştiinţa şi printr-un proces de meditaţie individuală, liberă de orice condiţionări s-o lăsăm să lucreze în noi. Astfel răspundem şi la întrebarea de ce avem conştiinţă şi care este rolul acesteia : prin conştiinţă devenim conştienţi de divinul din noi.

Voi de ce şi mai ales pentru ce a-ţi ales sau nu a-ţi ales sau aţi alege sau nu, să ocoliţi sau să vă încălcaţi conştiinţa ?