Pauza reflexului de cultură

Să începem de aici: sunt un incult. Sau cel puțin așa mă consider eu și crede-mă că nu am ştacheta prea ridicată. Ştii emisiunile alea cu întrebări, când vine unul de clasa a V-a şi tot răspunde corect în timp ce tu n-ai nicio idee? Ei bine, eu nu sunt de acord cu scuza că la vârsta lui ştiam şi eu, pentru simplul motiv că aproape sigur nu este aşa.

Cititul chiar nu dăunează grav sănătăţii, de fapt lipsa o face.

Eram într-o seară la cumpărături, singur, chestie care nu se întâmplă prea des, de fapt se întâmplă chiar foarte rar. Adică să fiu singur la cumpărături. Prima dată aş fi zis că e mai bine să merg singur, că mă concentrez pe listă şi termin treaba mai repede, dar, de fapt, nu este deloc mai bine, adică fără primejdia mică şi zâmbitoare care mai bagă ceva în coşul de cumpărături cu un zâmbet imbatabil de copil, parcă se pierd culorile şi se pierde tot farmecul. Revenind, am ajuns la raionul cu cărţile şi m-am rătăcit printre titluri şi autori de care n-am auzit în viaţa mea. Până la urmă am ales ceva.

Nu am prea mult timp disponibil pentru lectură, în afară de seara târziu când mami şi bebe dorm, sau alte momente de relaxare :), aşa că am luat cartea cu mine când am plecat într-o delegaţie scurtă în Cehia săptămâna asta, cu gândul să citesc pe avion. Toate bune şi frumoase, doar că am uitat cartea în avion.

Prima dată m-a deranjat faptul că am pierdut un obiect. Este deranjant, nu? Nu m-am gândit la valoarea ei, adică nu banii pierduţi mă deranjau ci gândul că am pierdut ceva ce aveam. În al doilea rând m-a cam pocnit puţin gândul că dacă de un obiect nu pot să am grijă, cum naiba o să pot să am grijă de o familie cu doi copii. Am realizat totuşi că extrapolez spre paranoia, deci m-am mai relaxat puţin. În ultimă instanţă însă, am rămas cu gustul amar al concluziei că nu am nici cel mai mic reflex de cultură. Dacă aş citi mai des, aş fi obişnuit să am o carte cu mine. Reflex de cultură: pauză!