Îmi place la ţară
Da, îmi place la ţară. Îmi aduc aminte vacanţele de vară când plângeam acasă că eu nu am ţară. Toţi copii plecau la bunici la ţară. Eu unde să mă duc, că ai mei stăteau mai în centrul oraşului decât mine… De data asta am mers la ţară la bunicii soţiei, la Colceag City, la vreo 35km de Ploieşti. De ce îmi place la ţară? Ete d-asta:
- pentru că dimineaţa, mirosul de iarbă cosită plină de rouă îmi şterge orice urmă palidă de stres;
- pentru că micul dejun, prânzul şi cina în aer liber au alt gust frate;
- pentru că este singurul loc unde toată lumea dă bună ziua indiferent dacă te cunoaşte sau nu;
- pentru că apreciez mult mai bine confortul de acasă după două zile fără apă caldă şi cadă;
- pentru că nu auzi claxoane şi tramvaie trăncănind pe şine, iar a inspira profund este o plăcere;
- pentru că animăluţele din cărticelele pentru copii iau viaţă şi prichindelul poate face ochişorii mari, mari când vede calul şi viţelul aproape;
- pentru că brânza cu roşii şi ceapă proaspătă din brazdă pârâie gustos între dinţi;
- pentru că fericirea copilului murdar pe faţă fugind în funduleţul gol prin bătătură este evidentă şi revigorantă;
- pentru că apa rece din fântână scoasă cu mâna ta e mult mai bună decât orice apă plată îmbuteliată în mediu steril controlat;
- pentru că să scoţi un bulumac din pământ face mai mult decât cinci antrenamente la sală şi-ţi creşte respectul pentru muncă;
- pentru că stelele de pe cer sunt mai luminoase, mai aproape, mai vii;
- pentru că grătarul făcut în curte arde totul mai încet, chiar şi când te scapi în ţuici şi table cu cumnatul;
- pentru că într-o cămăruţă mică de la ţară, intimitatea te aduce mai aproape de adevărata valoare a familiei de demult;
- pentru că nu mai eşti între patru pereţi şi apreciezi altfel natura şi libertatea;
Poate că dacă îmi petreceam verile la ţară când eram mic nu apreciam aşa de mult toate chestiile astea. Sau poate dimpotrivă, le-aş fi apreciat şi mai mult. Răspuns final b).

Am văzut acum câteva zile o emisiune, ceva de genul aerobic. Erau două gazeluţe zglobii şi o pufoasă îmbrăcată în nişte chestii mulate, muult prea mulate, chiar dacă de fapt ca mărime erau gândite să fie doar fixe. Surpriză! Grăsunica era chiar antrenoarea. Acum nu prea îmi dau seama cum să o iau. Adică ea nu profesa ce preda, sau era foarte bună la predat dar nu la profesat, sau cum? Pe de altă parte, am convingerea că există şi calităţi pe care un antrenor ar trebui să le deţină în plus faţă de cunoaşterea sportului în sine. De exemplu, eu cred că un jucător extraordinar nu are neapărat mari şanse să fie un antrenor excepţional. Păi şi atunci nu mă contrazic singur? Da şi nu. Sau numai da, sau numai nu, nici eu nu ştiu. Totuşi, în primul exemplu, pentru o practicantă, faptul că antrenoarea avea vreo 15Kg în plus ar putea fi un motiv de neîncredere, iar neîncrederea dăunează grav sănătăţii performanţei. I-ar dăuna în primul rând antrenoarei care chiar dacă ar fi o ilustră în domeniu, ar putea avea probleme cu atragerea practicantelor.
Vroiam să scriu ceva mai general dar titlul Să nu mori prost ar fi vizat prea puternic şi direct cititorul. Adică pe tine, tu. Şi nu mi se pare corect, aşa că, mai bine vorbesc la persoana întâia singular. Să nu mor prost, eu. După puţin cuget, devine evident că este imposibil. Poate chiar prost nu o să mor, dar inclut, cu siguranţă. Sau, oare ce o fi însemnând să fii cult? Nu ştiu. Ceva din bunul simţ pe care-l am îmi spune totuşi că eu nu pot fi un om cult. Nu citesc şi nici nu am citit suficient în viaţa mea. Mă refer aici la literatură, istorie etc. Lucrări de specialitate am citit poate prea multe. Asta aşa ca să mă dau şi eu mare, să nu par chiar total incult :) Nu de alta, dar îmi aduc aminte în facultate cum era o plăcere să învăţ teorii economice din cărţi de la Consiliul Britanic decât din manualele alor noştri. Era incredibil de uşor de înţeles o idee dintr-o carte în engleză, în timp ce am avut surpriza să nu înţeleg mai nimic din câteva manuale în limba română. De ce? Probabil pentru că erau scrise de români prea culţi. Noroc că nu-mi aduc aminte nume de profesori. Mi-au trebuit câţiva ani să-mi dau seama că nu ei sunt adevăraţii profesori, ăia pe care îi asculţi şi te gândeşti ce tari trebuie să fie să ştie atâtea lucruri care nici măcar separate nu pot fi înţelese de neiniţiaţi. Mai târziu am învăţat că un adevărat profesor este cel care transformă cel mai complex şi complicat concept într-o frază sau chiar propoziţie simplă, inteligibilă chiar şi pentru un pitic intelectual.
Mă gândeam zilele trecute cum au putut unii să ajungă aşa de departe. Cred că sămânţa de gând a fost sădită de filmul