Da, îmi place la ţară. Îmi aduc aminte vacanţele de vară când plângeam acasă că eu nu am ţară. Toţi copii plecau la bunici la ţară. Eu unde să mă duc, că ai mei stăteau mai în centrul oraşului decât mine… De data asta am mers la ţară la bunicii soţiei, la Colceag City, la vreo 35km de Ploieşti. De ce îmi place la ţară? Ete d-asta:
- pentru că dimineaţa, mirosul de iarbă cosită plină de rouă îmi şterge orice urmă palidă de stres;
- pentru că micul dejun, prânzul şi cina în aer liber au alt gust frate;
- pentru că este singurul loc unde toată lumea dă bună ziua indiferent dacă te cunoaşte sau nu;
- pentru că apreciez mult mai bine confortul de acasă după două zile fără apă caldă şi cadă;
- pentru că nu auzi claxoane şi tramvaie trăncănind pe şine, iar a inspira profund este o plăcere;
- pentru că animăluţele din cărticelele pentru copii iau viaţă şi prichindelul poate face ochişorii mari, mari când vede calul şi viţelul aproape;
- pentru că brânza cu roşii şi ceapă proaspătă din brazdă pârâie gustos între dinţi;
- pentru că fericirea copilului murdar pe faţă fugind în funduleţul gol prin bătătură este evidentă şi revigorantă;
- pentru că apa rece din fântână scoasă cu mâna ta e mult mai bună decât orice apă plată îmbuteliată în mediu steril controlat;
- pentru că să scoţi un bulumac din pământ face mai mult decât cinci antrenamente la sală şi-ţi creşte respectul pentru muncă;
- pentru că stelele de pe cer sunt mai luminoase, mai aproape, mai vii;
- pentru că grătarul făcut în curte arde totul mai încet, chiar şi când te scapi în ţuici şi table cu cumnatul;
- pentru că într-o cămăruţă mică de la ţară, intimitatea te aduce mai aproape de adevărata valoare a familiei de demult;
- pentru că nu mai eşti între patru pereţi şi apreciezi altfel natura şi libertatea;
Poate că dacă îmi petreceam verile la ţară când eram mic nu apreciam aşa de mult toate chestiile astea. Sau poate dimpotrivă, le-aş fi apreciat şi mai mult. Răspuns final b).
6 răspunsuri la “Îmi place la ţară”
Ce bine este să ai amintiri frumoase cu aşa ceva. Eu nu am avut şansa asta, dar cine ştie, poate mai la bătrâneţe o să am şi eu o casă mai la ţară, unde să stau liniştit cu băbuţa mea. Eeeeh…
am avut norocul sa ma nasc la tara, sa mai prind minunatele noastre traditii la focul mocnit al sobei; am atatea amintiri frumoase si amuzante…de la mirosul fanului proaspat cosit si joaca in el evident cu usturimile de rigoare, prima cazatura dintr-un alun…multiplele reclamatii ale diversilor si intelepciunea parintilor mei de a asculta si zambi ascuns in coltul gurii; aveam 2 vacute pe care le luam in fiecare seara de la pasune, drumul pana acolo fiind si el presarat cu diverse patanii: un geam spart, un caine care ma astepta in fiecare zi, bucuros sa ma vada, fericit ca avea si el pe cineva sa il alerge…inca imi amintesc vitezomania(de atunci am ramas cu sechele) de a merge cu bicicleta pe potecile din padurea de langa casa(si acum ma mir ca nu mi-am rupt vreun os sau poate m-am lovit de un copac si de atunci incoace traiesc alta viata in amnezia mea colocatara in chestia aia care se balangane intre umeri:))…la tara, am avut mereu sentimentul apartenentei la un loc, la o multime restransa de oameni(mai tarziu am decoperit si „gura satului”)…la o varsta „oarecare” m-am „ratacit” in oras, cu luminile lui si forfota oamenilor..am descoperit ca lumea este mai mare decat satul meu; am fost foarte norocos sa descopar si alte locuri=orase(de fapt ele erau acolo numai ca eu le vedeam pt prima data)la varsta copilariei si nu stiu cum se face dar am invatat sa ma bucur de ce aveam la momentul respectiv; pastrez toate aceste amintiri in „sertare” bine ferecate; ocupati cu viata zbuciumata de la oras, unii uita sa se bucure de toate aceste frumuseti, altii acum le descopera; ma intreb cate locuri si lucruri mai sunt de vazut si imi dau seama ca trebuie sa fac ceva mai mult pentru a ma bucura de ele…pana atunci, va doresc sanatate maxima si nenea, iti multumesc ca ai intredeschis unele sertarase…
Într-adevăr, viaţa la ţară devine mai „liniară” pe axa timpului. În mediul ăsta urban şi haotic, timpul îşi cam pierde din însemnătate, devine relativ, prea relativ…
foarte frumos ai scris. la ţară înveţi să trăieşti în ritmul naturii sau al anotimpurilor: există o vreme a aratului, a semănatului, a culesului, o vreme când trebuie să coseşti otava, să tai lemne pentru iarnă, să torci lâna şi multe altele. trecerea timpului se măsoară in asemenea activităţi şi totul îşi are un rost şi o ordine; parcă o aud pe bunica strigându-ne: ”haideţi să facem rostul mâncării sau al mesei” 🙂
Adjudecat! Păi dacă naşa aşa zice, aşa este. Punct 🙂
M-am nascut la tara…si nu asteptam deloc vacantele de vara, pentru ca atunci veneau verisorii mei de la oras in vacanta si brusc nu mai existam pentru bunica.
Si toata viata mea petrecuta la tara, mi-am dorit sa evadez la oras.. sa me pierd in multime, sa nu-mi dau buna ziua cu toata lumea, sa nu ma intepe iarba de atata mers desculta, sa mai mananc si altceva decat branza cu rosii,sa nu car apa de la fantana ca sa stropesc rosiile din gradina, sa nu aud animalutele din curte cantand melodios in fiecare dimineata si trezindu-ma inevitabil din visare, sa nu ma simta Felix (cainele nostru)si sa nu faca galagie atunci cand ma conducea acasa, noaptea tarziu, vreun baiat …
Dupa atatea ani de oras insa, imi dau insa seamna cat de autentica era viata mea de atunci si cat de mult mi-as dori sa dau timpul inapoi sa retraiesc acele momente.
Si chiar daca am devenit o bucuresteanca comoda, cu siguranta imi place la tara pentru toate motivele pentru care nu-mi placea inainte si pentru multele altele…