Mi-a venit să scriu câteva cuvinte şi uite-mă. S-a trezit şi bebe, aşa că nu o să am timp să detaliez prea mult, dar ideea de la care am pornit să scriu este de ce pana mea există în limba română două verbe care au aceeaşi semnificaţie: a spune şi a zice.  Adică nu ne ajungea unul? Parcă este ceva similar cu casele alea mari, cu turle, la care o turlă, două, nu ar fi fost de ajuns, a trebuit să-şi facă 5-6.

Am spus. Am zis. Parcă totuşi ar fi o nuanţă slabă diferită. În afară de partea cu ziiiiiiseeee luuuu tooovaaarăăăăşaaaaa. Sau era spuse lu’ tovarăşa? Hmm. Sau dacă ar fi fost să povestesc despre aseară, la masă mare (deh, a fost ziua mamei mele), când am aflat câteva lucruri despre revoluţie pe care mai bine nu le ştiam, ar fi trebuit să folosesc a spune în loc de a zice? Nu simt totuşi diferenţa.

Spun, zic. Ce tâmpenie de subiect mi-am ales şi eu să dezvolt. Mai bine mă duc să-l îndop pe curcanul ăla micu’ cu nişte fructe. Am spus. Am zis.