Am luat leapşa de la Cătălin şi trebuie să scriu despre cretă, că nu am cum să nu răspund unui apel (de) la imaginaţie. Deci, să începem.

Jurnal de cretă

Înainte de Cretos, strămoşii mei au fost cei care au dat oamenilor posibilitatea să lase semne pe suprafeţe tari, de obicei lespezi de piatră sau pereţi de peşteri. Sculptau ăia în piatră, da’ le şi lua mult timp ca să scrie Ana are mere le lua cam două generaţii. În plus, după ce scriau, venea preistorica şi-i lua la ciomăgeală, că, ciiiiineeee ieee băăăă Ana asta… Nici măcar nu mai ştia săracu’, că preluase de la ta-su meşteşugul şi leapşa familiei.  Şi aşa, încet, încet, părinţii lui Darwin, maimuţozaurii, au descoperit o metodă mai uşoară de a lăsa semne, care mai apoi puteu fi şi şterse, pentru a evita partea cu ciomagul.

Păi când i-a dat Dumnezeu extemporal lui Moise şi a venit moşul să se dea mare la lume că a luat zece, de bucurie nici nu şi-a dat seama că era vorba de zece porunci. Binenţeles că au fost scrise iniţial cu creta, că se vedeau urme de ştersături şi completări, cum ar fi la porunca a şaptea, unde martorii susţineau destul de clar că scria Să nu curveşti, şi mai apoi a fost adăugat şi prea-ul. Şi după aia a fost trecută pe curat şi s-a dus tot…

Cretă fiind, am pus umărul la ridicarea unei civilizaţii. Le-am dat oamenilor de ştiinţă posibilitatea să-şi regăsească descoperirile în ceea ce eu le scriam pe tablă. Cum altfel şi-ar fi lămurit Einstein teoria relativităţii, dacă nu prin zeci de mii de rânduri scrise cu creta, pe tablă. Mai priveşte o dată la poză. Nici măcar nu m-ai văzut prima oară. Eu sunt acolo, şi-l trag de mână să scrie pe tablă. Cele mai importante descoperiri ale omenirii ar fi fost probabil posibile şi fără mine, dar oare cu cât timp ar fi întârziat şi cât de multe aţi fi pierdut voi oamenii dacă nu mă găseaţi şi nu mă ajutaţi să vă ajut.

Dacă nu eram eu, cum ar fi învăţat atâtea mii şi zeci de mii de promoţii de elevi şi studenţi până acum? Cum? Cum? Îţi spun eu, greu. Acum aţi uitat de mine, a-ţi trecut la tehnologii digitale şi elevii învaţă cu videoproiectoare, cretă virtuală şi tablă digitala. Cum mai devenea băieţelul ăsta din Oneşti cel mai tânăr inventator dacă eu nu existam?

Mai exista perioada aia când trebuia să fii  de servici şi trebuia să ştergi tabla la fiecare oră putând să ieşi când vrei din clasă ca să uzi buretele şi să iei o pauză pe coridoare relaxat?

Mai puteai să te joci şotron când erai mic(ă) fără să mă întinzi pe astfalt ca să desenezi zonele în care mai apoi să ţopăi fericită? Păi bucură-te că ai apucat, în ziua de azi copiii mai joacă şotron doar dacă’s prea săraci, sau dacă le-a picat netu’.

Mai înghiţea colegul ăla nebun atâta cretă cât să i se facă rău şi să poată să plece acasă fără să-l trecă absent? Sau mai avea profu’ de mate cu ce s-arunce după tine când erai întors către colega din spate şi chicoteai cu ea în timpul orei din clasa a cincea?

Mai ajungea România în Cartea Recordurilor cu cel mai mare desen pe asfalt din lume? Sau mai putea artistul ăsta să facă o artă din aşa ceva?

Păi dacă nu eram eu, nici blog-uri nu mai existau, sau poate existau, dar nu mai aveau aşa nume artistic.

Şi atunci mă-ntreb, te-ntreb, vă-ntreb, cât oare va mai dura până când mă veţi fi uitat cu totul şi de tot?

Ai luat leapşa

Dacă ai ajuns până aici, ai luat leapşa. Lasă-mi un comentariu să te provoc cu o încercare. Eu îţi spun cuvântul, tu scrii ce-ţi trece prin cap. N-ai blog, nu-i bai, îmi dai un mail şi-ţi pun articolul în pauzamea.ro.