În afară de transhumanţă, care ne(-a) caracterizat într-un mod distinctiv, avem cred în faţa străinilor care vin sau pleacă din România şi un mare talent de a le ura bun venit, sau la revedere, după caz, prin miraculoasa prestaţie a Aeroportului Internaţional Otopeni. Astăzi, de exemplu, au avut un spectacol destul de reuşit. În deschidere, băieţii de la controlul bagajelor. Diafani domnule. Păcat că străinii nu aveau titrare şi oricum, traducerea şi adaptarea ar fi dat o grămadă de bătăi de cap celor responsabili. Dintre deliciile oferite gratuit:
– Dă bă o cutie’ncoa!
– De care? Ia vezi, asta e bună?
Asta în condiţiile în care au un singur tip de cutie pentru controlul bagajelor. O stibabilă vameşă sau ce o fi, către o pasageră care a bipăit la aparatul de control metale:
– Duceţi-vă înapoi şi puneţi pantofii pentru control. Pasagera:
– English, please. Vameşa:
– Înapoi cu pantofii la control.
Până la urmă o colegă a vameşei a rezolvat mândră situaţia:
– Go back.
Şi după aia s-a blocat dar a continuat într-o engleză mutească să-i arate că avea ceasul la mână, un fel de ceas cu cuc şi brăţară de metal, care probabil a iritat aparatul de control.
În episodul următor este aşteptarea avionului. În acest timp, oamenii de ştiinţă din aeroport au reuşit cu succes încrucişarea forţată a lui Duffy Duck şi Donald. Experimentul larg aplaudat de public a luat forma unei domnişoare care anunţa pasagerii care întârziaseră pentru îmbarcarea la poarta 7. Cu greu am înţeles textul, ce să mai vorbesc de nume. Şi mă refer la textul în limba română, ca să nu crezi altceva. Probabil că a doua parte a anunţului era în engleză. Nimeni nu a reuşit să-şi dea seama.
Mai apoi, pentru că audienţa era deja încălzită, au venit să culeagă laurii şi constructorii care lucrează la modernizarea aeroportului, modernization, cum scriu ei în engleză. Nu-i puteam vedea, pentru că au avut decenţa să pună un fel de perdea, sau mai bine zis perete de grajd. Starurile necunoscute încă, forţând destul de puternic acele aparatelor care măsoară decibelii motoarelor cu reacţie:
– Baaaăăăăă, haida hooopa măăăă. Colegul vizat:
– Haida băăă, ce? E prea mult?
Probabil că era o conversaţie în cote inginereşti cu paşi de un milimetru, că după aceea s-au pus vârtos pe ciocăneală, dar nu din aia de mai auzi aşa prin blocuri în timpul orelor de odihnă, nooo, treabă serioasă, fier pe fier, şi cu structură modulară de amplificare a undelor sonore, ce să mai, bătutul în calorifer e tiră. Probabil că au montat ţevile alea într-un mod în care amplificarea bocănelilor este maximă, păstrând totuşi într-un mod incredibil acurateţea loviturii originale de ciocan.
Asta este, românul se naşte şi moare artist!
