Am fost la Paris cu soția între Crăciun și Revelion, ca doi porumbei, fără micul terorist. A fost superb, dar nu despre asta vroiam sa-ţi scriu. Am făcut zeci, chiar poate sute de poze, peste tot, ca turiştii, normal. Aşa, şi ne-am întors acasă, am făcut revelionul şi apoi am copiat pozele de pe aparat pe laptop, ordonat, în directoare, ca de fiecare dată. Totul era ok, până ieri, când pe la ora 14.00 primesc un telefon de la nevastă-mea, care nu mă sună la servici decât în cazuri extreme. Verdict crimă:
– Unde sunt pozele de la Paris? Pe toate celelalte le-am găsit, dar astea nu sunt pe calculator.
Mi-au trecut uşor prin faţa ochilor fazele cu transferatul pozelor pe laptop, mi-am dat seama că am făcut o prostie şi am copiat de două ori aceleaşi poze şi niciodată pe cele făcute în Paris, dar cel mai clar mi-a rămas în minte momentul când i-am dat format cardului, că na, le trăsesem pe calculator şi mie îmi place să fie ordine băga-mi-aş. Cu toate că mai era loc de vreo mie de poze pe card fi-mi-ar.
Nu suntem genul care să mergem săptămânal la Paris, aşa că treaba cu pozele pierdute a fost chiar de mare valoare. Mă simţeam naşpa şi nici nu-mi place să folosesc cuvântul ăsta, dar surprinde foarte bine starea mea de atunci.
M-am apucat de studiu şi după multiple programe încercate am găsit soluţia. O parte din programe nu citeau fişierele de pe card. Altele le vedeau, dar nu le puteam recupera decât dacă, binenţeles, plăteam pentru versiunea completă, în jur de 40-70 USD. Eu sunt de principiu că prostia se plăteşte, deci eram gata să o fac. Ca prin minune, am găsit progrămelul gratuit care a făcut toată treaba, mi-a recuperat toate pozele şi mi-a făcut seara fericită.
Dacă ai şi tu aceeaşi problemă, uite aici diskDigger. Merge şi pentru memory stick-uri şi pentru hard disk-uri. Utilizare plăcută!
Lăbarul de reţea m-a vizitat zilele astea. Este acel vierme care sparge site-uri care nici măcar nu merită. Adică al meu. Adică, cine pana mea are timp şi energie ca să-mi spargă mie blogul şi să-mi înlocuiască indexul cu un căcat de pagină neagră şi o poză de lăbar prelucrată? Să mai îmi şi spună că am breşe de securitate. Păi labă tristă ce eşti, e un blog bă boule nu bancă sau NASA. Du-te-n p*zda mă-tii şi sparge-ţi coşurile-n baie, nu mai te lega de lucruri personale.
Urmare a articolului despre 
Nu că aș avea impresia că 
Începusem cu alt titlu, dar era prea lung, ceva de genul apa trece, baba se piaptănă, câinii latră, pietrele rămân, tara arde, ursul trece. Nici măcar nu ştiu de unde mi-a venit să încep aşa. Cred că doar pentru că nu ştiu cu ce să încep. A trecut ceva vreme de când nu am mai scrijelit nimic p’aici şi între timp s-au întâmplat câteva lucruri. Chiar prea multe ca să încep acum să te plictisesc. Cel mai recent ar fi, că după mai multe intenţii copilăreşti, acum chiar merg cu soţia la Paris. Între Crăciun şi Revelion. Dacă ai nişte sfaturi utile, nu mă ocoli. Adevărul este că am mai fost (singur) de două ori în Paris în trecut, adică înainte să-mi cunosc soţia, nu singur, dar acum simt că va fi adevărata vizită acolo. Dacă ar fi să-mi exprim o părere scurtă despre oraşul ăsta, ar fi ceva de genul: comercial, buluc, superficial, dar, acum îmi dau totuşi seama că nu ce vezi acolo este important, ci persoana cu care te afli şi cu care împarţi o astfel de bucurie, plăcere, experienţă etc. Nu sunt un romantic, cel puţin nu incurabil, însă ştiind cât de mult îşi doreşte ea, am ajus să-mi doresc eu chiar mai mult să facem treaba asta. Interesant cum viaţa bate filmul.