Mă gândeam zilele trecute cum au putut unii să ajungă aşa de departe. Cred că sămânţa de gând a fost sădită de filmul Valkyrie care prezintă una din încercările nereuşite de a scăpa de Hitler. Şi, mă gândesc, cum naiba a ajuns aşa departe viermele ăsta cocoşat? Bineînţeles că mi se pare abominabil ce a făcut, dar totuşi cum a ajuns până acolo? Adică, chiar aşa, nu a reuşit nici unul să-l împuşte, să-l otrăvească, să-l înjughie până la moarte cu un beţişor mic, mic şi neascuţit? Revenind la ideea de bază a articolului, omul ăsta, monstrul ăsta, a fost născut aşa sau a învăţat să fie aşa? Cu siguranţă nu poate fi vorba de alb sau negru în discuţia asta, dar totuşi, o concluzie mai albă sau mai neagră ar trebui să obţin, sper.
Mai departe, Napoleon, care spunea că fiecare soldat poartă în raniţa lui un baston de mareşal, milita pentru varianta cu învăţat. Toţi ne naştem cu potenţial, depinde cum îl utilizăm. Bineînţeles că mai este şi partea cu contextul, cu şansa sau norocul, cu dorinţa de reuşită, consecvenţa şi perseverenţa, şpaga în România, bla bla bla. Prea multe variabile. Totuşi, nici în cazul lui n-aş putea să aleg geniu născut. Mai este bineînţeles şi altă problemă, aceea că nu ştiu să aleg, că nu am cultura necesară şi suficientă pentru a alege în mod corect. Ce scriu sunt simple bănuieli. Mai departe, ce-mi mai vine în minte?
Beethoven, aici chiar mă duc mai mult contraintuitiv spre învăţat. Se poate să te naşti cu gamele muzicale ştiute? Nu. Nu spune că da. Dacă zici da, zi-mi gama si bemol. Poţi avea o înclinaţie. Poţi avea şi o declinaţie, adică o înclinaţie în partea cealaltă. Pe de altă parte dacă te naşti doar talentat, dar nu aprofundezi prin studiu, rămâi undeva prăfuit de mediocru. Ca paranteză am văzut într-o seară pe Lis cântând behăind asincron dar live. În cazul lui cred că a fost născut afon, că, să înveţi să fii afon, cel puţin aşa de bun cum este el, nu cred că se poate.
Obama, pe care nu ştiam că-l cheamă şi Hussein, a ajuns departe. În cazul lui aş paria pe învăţat, că are o grămadă de şcoală la activ. A avut şi el parte de şansă şi context, dar este acolo unde a ajuns. He, ce tâmpenie am scris. Oricum, mai fusese unul care a visat, Martin Luther King, şi uite că visul lui s-a cam împlinit.
Einstein (n-am mai pus legătura tot către Wikipedia că deja mă obosea revenirea la acelaşi loc, cu toate că este de valoare) cred că este un exemplu şi pentru varianta cu naşterea, că totuşi prea a fost ciudăţel. Şi nu mă refer la înfăţişare. Citisem că a avut destul de multe probleme în parcursul său şcolar, irelevante însă, dacă stai să te gândeşti că a schimbat cursul istoriei.
Inteligenţa parcă citisem că se naşte. Prostia înseamă că la fel. Un om prost nu poate deveni inteligent. El este prost punct. Chiar dacă învaţă lucruri, el dobândeşte mai multe cunoştinţe, dar nu devine inteligent. Inteligenţa presupune treaba cu rotiţele care se învârt, conexiuni, algoritmi, combinări şi combinaţii şi paaana mea. Nu reuşesc totuşi să găsesc nişte exemple care să fie clar apropiate de născut, nu învăţat. Nu cred că nu există. Ceva propuneri?
Eu sunt optimist. Nu de genul să încep articolul ăsta cu … vaaai, pentru miile de vizitatori care au dat buluc la mine pe blog în perioada asta de vreo 10 zile în care n-am mai scris nimic, îmi pare rău, dar de acum înainte o să scriu de şpe ori pe zi. Nu. Mai degrabă, sunt optimist în stilul în care încă mai sper că şi cu pauzele astea de scriere, cei care sunt interesaţi vor mai reveni pe la mine.
Cu toate că insistenţa reprezintă în anumite cazuri chiar o condiţie de bază a succesului, pentru mine, pe total, exeperienţele în ceea ce priveşte insistenţa sunt majoritar neplăcute. Nu vreau să detaliez prea mult nici cu cine se învecinează (nesimţirea, indolenţa, perseverenţa, consecvenţa, prostia etc), nici cum grădina lui Dumnezeu este mare dar mulţi au sărit gardul. Vreau doar să surprind câteva tipuri de insistenţă.
Deja mă gândesc cum cel puțin jumătate din cei care au ajuns până aici aveau deja în minte altceva, nu subiectul despre care vreau să-ţi spun. Trecând peste nuanţa de spam anterioară, să revin la subiectul iniţial: indiferenţa faţă de sex. Am tot auzit la mai multe cupluri care aşteaptă un copil că nu cotează ce e, sănătos să fie. Cu cea de-a doua parte, sunt total de acord, dar cu prima nu prea pot. Adică vorba aia, când îţi cumperi un obiect neînsemnat te uiţi la toate detaliile, compari variante etc., iar când vine vorba despre cel mai important lucru din viaţa ta poţi fi indiferent(ă)? Nu, nu prea pot să cred. Nu mă refer aici la excepţiile nefericite, adică la copiii făcuţi din întâmplare şi cei care, în percepţia părinţilor devin o povară dinainte de a se naşte. Pentru ăia, probabil că sexul copilului este într-adevăr ceva indiferent. 
Să definesc de la început perimetrul discuţiei. Mediu corporatist. Targeturi, sau mai bine zis ţinte, obiective, că d-aia am blog în limba română. Criză. Presiune pe costuri. Şi înainte de criză, la deviaţii negative de la obiective, clar sunt necesare planurile de acţiuni corective, responsabili, termene etc. Normal. Acum, cu criza şi mai şi. Ultima noutate pe care am auzit-o însă, dacă ieşi bine, trebuie să dai explicaţii. Explicaţia pe care am auzit-o pentru cerutul explicaţiilor 🙂 este că dacă ai ieşit bine, foarte probabil nu este pentru că ai avut eficienţă şi ai realizări mai bune decât planul. Nu. Surpriză. Planul a fost prost. Am învăţat şi eu câte ceva în viaţa asta, și teorie, și practică. Aș putea spune că unele chestii le-am chiar studiat, şi totuşi nu pot să mă abţin să nu zic: mă laaaaaşiiii? Nu că n-ar exista planuri proaste, dar câtă vreme planul este făcut pe baza unor premize, a unor conexiuni şi calcule verificate, probate de realitate etc, cât de greu să te zdruncine criza ca să nu mai ştii în ce parte acţionează gravitaţia?